La capătul urcuşului nostru către muntele Domnului ne aşteaptă Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, şi al lui Iacov, Însuşi Cel-ce-Este, Însuşi Domnul Slavei răstignit şi înviat.

Călătoria noastră de-a lungul Postului Mare şi apoi a Săptămânii Patimilor seamănă cu pelerinajul la muntele Domnului, în Vechiul Testament. Cum-necum, târâş-grăpiş, căzând şi ridicându-ne şi iar căzând şi iar ridicându-ne, călătorim în aceste zile şi săptămâni, după vorba psalmistului, „străbătând şi cuprinzându-l” (Ps. 47/48,12).

Busola pelerinului

Dacă israeliţii din vechime urcau mai întâi spre înălţimile Sinaiului, Muntele Legii (Ieş. 24), iar mai târziu, spre Sion, muntele Templului (Ps. 131/132, 13), noi străbatem şi înconjurăm Sinaiul şi Sionul cele noi—pe Hristos Însuşi: urcând spre Înviere, înconjurăm şi contemplăm din diferite unghiuri taina Celui răstignit pentru noi pe muntele Golgotei. Urcăm şi noi, precum Moise, din Egipt spre vederea slavei lui Dumnezeu (Ieş. 19; 24; 33). Precum David, însetăm după El ca în pământ pustiu şi neumblat şi fără apă (Psalm 62/63,1), şi urcăm către Paşti pentru a ne desfăta de frumuseţea Domnului (Ps 26/27, 4). Vrem să mărturisim şi noi, cu ucenicii Mântuitorului, „L-am văzut pe Domnul” (In 20, 25), şi să adeverim cuvântul Liturghiei: „Am văzut lumina cea adevărată!” Departe de a fi o simplă „muzică de fond” de-a lungul pelerinajului, imnurile Bisericii dau glas tradiţiei teologice în lumina căreia urcuşul nostru spre Înviere îşi dezvăluie noimele. Altfel spus, pentru ca pelerinii să înţeleagă pe deplin ce li se întâmplă, imnografia urcuşului către Paşti oferă o minunată busolă teologică.

Despre cine vorbim

Un anume tip de pietate creştină, foarte răspândită, revine insistent la cât de mult a fost batjocorit Hristos, cât de mult sânge a curs pe Cruce, cât de nedreaptă a fost suferinţa Mântuitorului. Nu acesta este însă perspectiva pe care ne-o propun imnurile. Când Sfântul Pavel scrie că puterile veacului L-au răstignit pe Domnul Slavei (1 Cor 2,8), accentul cade nu atât pe răstignire, ci pe faptul—incredibil, inimaginabil, cutremurător—că Însuşi Domnul Slavei a fost răstignit. Ortodoxia accentuează în mod tradiţional subiectul suferinţei: la urmă urmei, despre cine vorbim? Adâncirea acestei întrebări constituie chiar programul liturgic al Săptămânii Patimilor.

După mărturia Evangheliei (In 13), Iisus spală picioarele ucenicilor Săi. La Denia din Joia Mare, imnurile interpretează acest moment în felul următor:

Arătat-a ucenicilor Stăpânul chip de smerenie. Căci Cel ce îmbracă cerul cu nori, S-a încins cu ştergătorul ... Înţelepciunea lui Dumnezeu, Ceea ce ţine apa cea neţinută şi cea mai presus de văzduh, care înfrânează adâncurile şi opreşte măririle, a turnat apă în spălătoare; şi Stăpânul a spălat picioarele slugilor. (Triod, Cântarea 5 la Denia de Miercurea Mare)

Desigur, este vorba despre pilda smereniei—mereu actuală—pe care Hristos o lasă Bisericii. Însă percutanţa acestei pilde ni se dezvăluie abia dacă adoptăm perspectiva propusă de imnuri, şi dacă ne întrebăm din nou: Despre cine este vorba? Despre Înţelepciunea lui Dumnezeu—Care se prezintă în Cartea Proverbelor ca asociată din vecie al lui Dumnezeu: „Când pregătea cerul, eu cu El eram ... eu lângă El eram, una fiind în lucrare, eu eram aceea în care El Se bucura şi-n toate zilele necontenit mă veseleam în faţa Lui” (8, 27.30). Apoi un alt răspuns cu aceeaşi semnificaţie: cel ce spală picioarele ucenicilor este nimeni altul decât „Cel ce cu nori înveleşte cerul”—adică Ziditorul despre care vorbeşte Ps 146/147,8. În fine, la Vecernia din Vinerea Mare (pe care de regulă credincioşii o „sar” pentru a participa, mai târziu, la Prohod) ascultăm următorul imn:

Pe Tine, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu un veşmânt, pogorându-Te de pe lemn Iosif cu Nicodim şi vazându-Te mort, gol, neîngropat, luând plângere cu umilinţă şi tânguindu-se au zis: Vai mie, preadulce Iisuse! … Cum Te voi înfăşura cu giulgiuri?

Altfel spus: înfăşat cu giulgiu, ca un mort între morţi, este nimeni altul decât Însuşi Domnul, Cel ce se îmbracă cu lumina ca într-o haină (Ps 103/104, 2).

Dumnezeul din Rai

Fiindcă am vorbit despre Hristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu, ca fiind Dumnezeu din Rai, iată şi un vers al Prohodului (din Starea a doua ): "s-a temut Adam, Dumnezeu umblând în rai atuncea, iar acum s-a bucurat c-ai venit la iad; căci căzând atunci, acum s-a ridicat": referinţa este, limpede, la Iisus Hristos. Închei cu idiomela despre "femeia ce căzuse în păcate multe", despre care am mai scris într-un număr anterior:

Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta, luând rănduiala de mironosiţa şi tânguindu-se, a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, şi întunecata şi fără lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apa din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu; [picioarele] al căror sunet auzindu-le Eva în rai, întru amiazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncul judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă.

Spre deosebire de Eva care, după ce a păcătuit, "de frică s-a ascuns," fugind de nemăsurata milă a lui Dumnezeu, "femeia păcătoasă" aleargă către Hristos şi Îi îmbrăţişează picioarele. Suntem îndemnaţi să cădem şi noi la picioarele lui Hristos. Însă pentru a înţelege pe deplin pe cine avem în faţă, imnul adaugă un detaliu crucial: picioarele Mântuitorului sunt aceleaşi "preacurate picioare" care odinioară, în Rai, căutau pocăinţa Evei. Aşadar, sub chipul umil al lui Iisus în Joia Mare suntem chemaţi să-L recunoaştem pe Însuşi Ziditorul.

Pelerini cu busolă

Devine limpede că imnurile trec dincolo de orice pietism, şi insistă asupra faptului—incredibil, inimaginabil, cutremurător—că la capătul urcuşului nostru către muntele Domnului ne aşteaptă Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, şi al lui Iacov, Însuşi Cel-ce-Este, Însuşi Domnul Slavei răstignit şi înviat. Dacă privim la busola teologică a imnurilor, suntem chemaţi să ne închinăm Patimii lui Hristos cu frica şi cutremurul cu care Israelul din vechime se apropie de muntele Legii, Sinaiul; cu frica şi cutremurul cu care David dănţuia înaintea chivotului, în drum spre Sion (2 Rg 6);cu frica de Dumnezeu, credinţa, şi dragostea cu care învăţăm neîncetat să ne apropiem de Hristos în Euharistie.

Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase!
Arată-ne şi slăvită Învierea Ta.

(Denia Vinerii Mari, Antifonul 15)