Frumuseţea unei zile este dată de mulţimea de sensuri din inima noastră.

Căutătorul este o fiinţă care trăieşte cu voinţa de a reuşi, încercând cu îndrăzneală să realizeze cu inima ceea ce-i cere raţiunea şi cu mintea ceea ce-l îndeamnă inima. Fără a cunoaşte dispreţul sau a trăi cu sentimentul superiorităţii, a înţeles, treptat, că nu are nici cea mai mică importanţă ce cred cei care nu-şi identifică convingerile cu trăirile sale, deoarece viaţa unei fiinţe conştientă de sine se croieşte numai în singurătatea generatoare de sensuri a lumii Cuvântului. În sufletul lui rămâne astfel prezentă voinţa neclintită de a se apropia de creaturile care-i înconjoară existenţa, de a înţelege cu toată fiinţa ceea ce, în realitate, pare de neînţeles pentru ceilalţi. Ceea ce îl cucereşte este lipsa de ipocrizie, însoţită de voinţa de a nu invidia şi de a cere cuiva ceva ca pe un drept, de a dărui fără a aştepta răsplata, a privi, a admira, a ajuta fără a dispreţui şi a lupta fără cea mai mică urmă de revoltă interioară. El trăieşte în acest ritm, deoarece a acceptat că adevărata viaţă, cea în relaţie cu Viaţa, se împărtăşeşte numai şi numai din netrecător. Orice criteriu generat de obişnuinţă îi confirmă netemeinicia instituitoare a unei lumi care refuză să trăiască în lumina transfiguratoare a Cuvântului. Criteriile Cuvântului trebuie citite cu ochii inimii care, fără a uita raţiunea, acordă acesteia, totuşi, un loc secund. El nu poate înainta decât punând şi inimă şi raţiune la un loc, pentru a nu simţi durerea generată de lucrul făcut doar pe jumătate. De aceea, nu mai măsoară frumuseţea unei zile după numărul realizărilor, ci potrivit cu mulţimea de sensuri care i-au umplut inima.

Omul căutător învaţă că fidelitatea faţă de idealurile sale spirituale cele mai profunde şi influenţa lor asupra altora este ceea ce va conta absolut în faţa lui Dumnezeu. Or, aceste idealuri nu pot genera decât o viaţă în consecinţă. Ele sunt cele care conduc, în ultimă instanţă, la Dumnezeu pentru că, practicate, generează o viaţă îmbunătăţită calitativ. Dumnezeu este Cel care-i va decide paşii şi-i va da din abundenţă tot ceea ce va avea nevoie. Cu prisosinţă chiar! Căutătorul care trăieşte interior această convingere, nu-şi mai doreşte altceva decât să fie un cuvântător despre Dumnezeu în locurile unde lui Dumnezeu „nu are acces” şi să explice certitudinea pe care o experimentează fiinţa gânditoare, raţională şi mistică la un loc, în faţa paradoxului personal care este El, ca Dumnezeu. Voinţa acestui om căutător - indiferent de profesia pe care şi-a ales-o - este aceea de a găsi discursul care să genereze în conştiinţele celor cu care vine în contact întrebări despre Dumnezeu. Descoperind profunzimile credinţei chiar în acest parcurs al relaţiei întrebătoare cu ceilalţi, nu încetează să se uimească în faţa miracolului pe care-l trăieşte, în intimitatea convingerii că viaţa trăită în prezenţa lui Dumnezeu este binecuvântarea absolută.

La sfârşit nu ne rămâne decât fidelitatea faţă de El

Orice om aflat în drum spre Dumnezeu se construieşte pornind de la datul brut al naturii sale. Fiinţa conştientă de starea în care se află, trăieşte cu puternicul sentiment că efortul său nu este în zadar şi că în fiecare etapă pe care-o atinge este înscrisă logica întreagă a drumului pe care înaintează. În această perspectivă, învaţă că eforturile sale nu-i vor folosi doar lui, ci şi celor care vor veni după el. Se simte, astfel, condus de o determinare care-l împinge să meargă dincolo de partea simplă a lucrurilor şi de maniera consacrată de cutumele lumii. Uneori nu se poate opri să nu-şi pună întrebarea dacă hotărârea sa de a fi ales drumul pe care se află, nu va fi influenţat şi alegerile celor din juru-i. Poate că deciziile sale au atins mai mult decât ne-am putea imagina deciziile şi, în consecinţă, cursul vieţii celor care au luat hotărâri în funcţie de alegerile lui care, înainte de a fi personale, sunt în relaţie cu chemarea lui Dumnezeu din noi. El rămâne, astfel, fidel unui tip de observaţie care nu uită nici una din etapele parcursului său interior, raportându-se continuu la greutatea cu care reuşeşte să se sustragă capriciilor lumii şi la frecvenţa cu care sentimentele şi tendinţele sale îl modelează ca persoană, ca fiinţă gânditoare şi ca existenţă în relaţie continuă cu chemarea lui Dumnezeu din noi. Privindu-se din ce în ce mai atent, continuă să înţeleagă în ce măsură consecvenţa este calitatea care determină fundamental cursul unei vieţi. Această privire interioară îl ajută să constate că fidelitatea faţă de profunzimea spirituală a idealurilor umane este ceea ce ne rămâne cu adevărat la sfârşitul vieţii. Ne putem amăgi cu toate realizările materiale din lume, însă nu ne vom mai putea amăgi pe sine în clipa în care vom păşi într-un spaţiu în care vom fi puşi faţă în faţă cu propria noastră conştiinţă. Este ceea ce-l ajută să înţeleagă că aceasta va fi tragedia tuturor oamenilor care vor păşi în ceasul morţii într-o lume la care nu au gândit şi pentru care nu s-au pregătit nici măcar preţ de o clipă.