Născut la Breaza, Prahova, absolvent al Institutului de Arhitectură “I.Mincu” Bucureşti, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din 1994 şi al Grupului Arte 26 Petru Comărnescu, dl. arh. ADRIAN STOENICĂ a fost oaspetele Galeriei Fondului Plastic Ploieşti, în perioada 8-22 febr. 2010, impresionând vizitatorii cu o colecţie de tablouri intitulată Pasteluri. Lucrările domniei sale sunt incluse în colecţii particulare din ţară şi din străinătate (Anglia, Austria, Canada, Coreea, Croaţia, Franţa, Germania, Israel, Italia, Japonia, Norvegia, Spania, S.U.A, Suedia) şi au putut fi admirate în expoziţiile personale din Bucureşti, Braşov, Sibiu în perioada 1984 – 2009. Dl. Adrian Stoenică a avut amabilitatea să răspundă câtorva întrebări, în exclusivitate pentru revista Conştiinţa.

Păşind pragul galeriei , am trăit o emoţie pe care, cu ajutorul dvs., aş dori s-o împărtăşesc cititorilor revistei noastre: frumuseţe, har , pastel, suflet, călătorie, familie, bucurie ….sunt doar câteva din cuvintele cu care aş încerca să definesc ceea ce am văzut aici. Nu sunt doar simple cuvinte şi nu-mi ajunge doar privirea. E ceva ce trebuie văzut cu ochii sufletului. În ce fel s-au descoperit arhitectul şi pictorul din dvs., care a fost primul, cum au crescut şi cum s-au format unul pe celălalt?

Recunoscător Celui de Sus că desenele mele v-au putut provoca o atât de copleşitoare emoţie, încerc să răspund acestei prime întrebări, deşi nu sunt într-o situaţie prea confortabilă. Pentru că, poate spre surprinderea dvs., arhitectul din mine a fost tot timpul, fără voia mea, o piedică permanentă pictorului! Un veşnic prilej de suferinţă fiindcă pictorul nu şi-a putut deschide pe de-a-ntregul aripile şi zbura, atunci când talentul îşi strigă drepturile, să fie lăsat liber, să nu fie constrâns să recurgă la firimituri de timp pentru un centimetru de carton colorat. Nu eu am decis să mă fac arhitect, ci părinţii mei, dintr-o grijă firească pentru viitorul meu şi pe fondul unei indecizii jenante cu care m-am înveşmântat la sfârşitul liceului. Pe rând, institutul de arhitectură şi serviciul care i-a urmat, ca arhitect proiectant la planşetă timp de 32 de ani, mi-au devenit o povară greu de suportat, o acaparare de proporţii a Timpului meu, pe care îl simţeam că se pierde în lucruri mărunte, în loc sa fie folosit cu temei spre împlinirea visului adolescentin de a încerca să mă apropii prin performanţa în pictură de maeştrii Renaşterii flamande şi italiene sau de corifeii Şcolii de la Barbizon. Aşa încât, atunci când s-a ivit prilejul, şi anume acum trei ani, când secţia de proiectare unde lucram s-a desfiinţat, de comun acord cu soţia, m-am lăsat în voia lui Dumnezeu fără să îmi mai caut un alt post de arhitect, lăsând astfel Picturii un Timp cu mult mai extins şi bucuriei de a picta o răspândire mult mai mare în fiinţa mea. Ca urmare şi expoziţiile s-au înmulţit, prin voia lui Dumnezeu!

Prima lucrare expusă este o icoana a Maicii Domnului, ca o întâmpinare. Care e semnificaţia acestei aşezări?

Pentru un pictor creştin, este de netăgăduit adevărul că fără ajutorul lui Dumnezeu, fără talentul, fără Harul care i s-au dat, nu ar putea face nimic, dar absolut nimic de valoare, nimic din ceea ce rigorile artei o cer. Se amăgesc aceia care cred că lor înşile li se datorează valoarea pe care o au într-un domeniu artistic sau altul. Mai mult, cred că şi efortul, elanul, munca, perseverenţa, răbdarea, migala cu care aduci la lumină Pictura sunt tot daruri ale lui Dumnezeu, Căruia nu Îi suntem îndeajuns de recunoscători - mă descopăr deseori revoltat de acea maximă cu « 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie », ca şi cum aceasta din urma ar fi rodul strădaniilor artistului sau ca şi cum aceasta ar fi prioritară şi nu sămânţa de talent zămislită de Dumnezeu. De aici şi până la a mulţumi Maicii Domnului, «ajutătoarea pictorilor», nu e decât un pas pe care eu îl fac de fiecare dată când expun, aşezând în pragul expoziţiei o icoană a Sfintei Fecioare cu Pruncul Iisus.Gestul meu are încă două semnificaţii: prin prezenţa icoanei am siguranţa că se asigură o protecţie a celorlalte lucrări din expoziţie şi că, întâmpinându-l pe vizitator cu această icoană, îi dau de ştire de unde, cum, cu ajutorul cui au luat naştere peisajele şi naturile mele statice.

Lucrările expuse aici sunt preponderent peisaje şi flori, descrise într-o lumină caldă şi redate uneori cu atâta acurateţe încât par vii, grăitoare prin expresivitatea lor poetică. Spuneţi-ne, vă rog, câteva cuvinte despre această minunată tehnică a pastelului pe care, după 30 de ani de experienţă , aţi ajuns s-o stăpâniţi “cu vârful degetelor”.

Aflat la graniţa dintre pictură şi grafică (disputele pe tema apartenenţei nu s-au încheiat nici azi), pastelul este o tehnică la fel de «valabilă» şi de respectabilă ca şi pictura în ulei. Cu o vechime mai mică (sec. XIX pare să fi fost un vârf pentru ea), tehnica aceasta nu-şi datorează numele unor culori «pastelate», stinse, calme, ci unor bastonaşe numite pasteluri, făcute din pigmenţi naturali pulverizaţi, amestecaţi cu talc şi cu gumă arabică, rotunde sau pătrate în secţiune, asemănătoare unor crete colorate. Suportul pe care se lucrează este fie o hârtie specială pentru pastel, fie un carton poros. După ce construiesc liniile principale ale compoziţiei, acopăr suprafaţa cu haşuri ale bastonaşelor de pastel şi apoi răspândesc praful de culoare rezultat, cu vârfurile degetelor, prin frecare, până ce întregul carton se umple de culoare, lucru pe care de multe ori îl verific cu lupa, spre a nu rămâne vreun milimetru pătrat neacoperit. Alţi autori folosesc estompa, un beţişor cu postav la capăt, în locul degetelor (asta însă îmi pare o neparticipare «totală» a pictorului la opera lui, o îndepărtare de ea). Majoritatea pasteliştilor par să se oprească la haşură, lăsând să se vadă pe alocuri cartonul, ceea ce creează, e-adevărat, un anumit efect. Mie însă îmi pare un mod cam expediat de a trata pastelul, poate chiar neglijent, din moment ce lucrul nu este dus până la capăt, din moment ce rezultatul final este, în opinia mea, unul imperfect !

Creştinul este, prin natura sa, un iubitor de frumos, în limbaj de specialitate, omul filocalic. Ca şi artistul, el descoperă profunzimi nebănuite şi tainice pe care omul comun nu le poate cuprinde. Dvs. , ca un artist creştin, aveţi darul de a culege din mulţimea de frumuseţi ale creaţiei şi de a le face vizibile semenilor. Sunt în lucrările dvs., de pildă, flori pe lângă care, de multe ori, trecem uşor nepăsători: petunia, nalba, cicoarea sau imortelele. Candoarea cu care ni le dăruiţi pare să ne atragă atenţia la nebăgarea noastră de seamă venită poate şi din “graba de a trăi clipa”. Cum ne învăţaţi să preţuim frumosul de lângă noi spre hrănirea frumosului dinlăuntrul nostru?

N-aş vrea, din felul în care formulaţi întrebarea, să se creadă că am cumva un program bine gândit şi extrem de bine structurat prin care aduc în lumina ochilor privitorului frumuseţi ale creaţiei pe care el nu ar fi în stare să le descopere. Dacă descopăr cumva « profunzimi nebănuite şi tainice », nu înseamnă că el, privitorul, «omul comun», cum îi spuneţi, nu ar putea cu aceeaşi acuitate să le surprindă. Singura diferenţă este că mie mi s-a dat harul de a se aşterne pe cartoane, ceea ce, evident, nu implică niciun merit personal, în timp ce el nu are această posibilitate. Dar el are poate un talent pe care eu nu îl am, e priceput într-un domeniu de care eu nu am habar, lucrează într-o meserie fără vizibilitate, într-un anonimat din care eu, fără voia mea, am ieşit. Înseamnă că el este pe o treaptă mai jos? Nicidecum! Iar dacă printre florile pictate de mine veţi descoperi petunii şi nalbe, nu-i rodul vreunor căutări frenetice spre descoperirea senzaţionalului de lângă noi, nebăgat de multe ori în seamă. Explicaţia e una destul de prozaică: avem în ghivecele din balcon petunii şi în grădina din faţa blocului nalbe. Ambele atât de firave şi delicate, cu o moliciune a petalelor care se cere apărată fiind şi atât de frumoase şi de vii, pe deasupra şi uşor de pictat, nu ar fi păcat să rămână doar în grădina sau în balconul locuinţei noastre?

Hrănirea « frumosului dinlăuntrul nostru » este, din câte îmi dau seama, o obligaţie a artistului!

-Va urma-