Nu cuvintele în sine şi-au pierdut puterea, ci noi înşine le-am golit de conţinut

Sunt din ce în ce mai convins de inutilitatea cuvintelor noastre. Zeci de texte inteligente ne mişună zilnic prin creier. Cunoaştem sute de texte geniale, adevărate. Le putem pune în scenă la cerere. Dar noi rămânem la fel ca ieri, ca alaltăieri, ca răsalaltăieri… Inerţia nu e vorbă goală, ci e umbra noastră. Primim un text (oricare ar fi el) fără a-i asimila conţinutul, fără reacţie. Ştim totul, iar în viaţa noastră târnăcopul este la putere!

Cuvintele şi-au pierdut cumva puterea? Doi dintre cei mai celebri părinţi ai creştinismului vechi, Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Augustin, şi-au găsit rostul vieţii ascultând cuvintele Evangheliei. Despre Antonie se povesteşte că, după ce a rămas orfan de ambii părinţi, a intrat într-o duminică în biserica satului unde, auzind pilda apostolilor care au lăsat totul pentru a-l urma pe Hristos şi simţind că mesajul îl priveşte personal, s-a întors acasă, şi-a vândut partea lui de avere, a dat banii săracilor şi s-a retras în singurătate devenind culmea vieţii desăvârşite. Augustin trăieşte ceva asemănător – după cum povesteşte el însuşi în Confesiuni. Într-o zi de august a anului 386, în timp ce se plimba tulburat prin grădina casei din Milano, a auzit un glas de copil care îl îndemna: Ia şi citeşte! S-a apropiat de banca unde lăsase epistolele Sfântului Pavel şi a deschis volumul la întâmplare. Citind, mintea i s-a limpezit şi chipul i s-a luminat. A dat buzna în casă, plin de fericire, pentru a-i duce vestea convertirii mamei sale, Monica.

Nu cuvintele în sine şi-au pierdut puterea în zilele noastre, ci noi înşine le-am golit de conţinut. Cum spunea sfântul Efrem: „Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul grăirii în deşert nu mi-l da mie!”