Pr.prof.drd. Bogdan-Costin Georgescu

Motto:
Celui care totdeauna a văzut în istorie un simplu popas printre muritori. Eternului Mircea Eliade ...

Pe strada Mântuleasa

Când vine primăvara pe strada Mântuleasa
Îmi pare că din cărţi coboară un mister
Căci nu trecutul — prezentu-i efemer
Şi iar pornesc la drum să caut casa.

E casa tainelor şi-a mitului infernic,
Magia tinereţii fără bătrâneţe ...
E vraja timpului eternelor poveţe
Uitate sub pendula unui vechi ceasornic.

Iar timpul îşi pierde sensul şi-ncet se prăbuşeşte,
Secunda e cât ora, iar ora e un an,
Dar totul se trezeşte când vraja se sfârşeşte ...

... Şi iar se-aşterne timpul pe strada Mântuleasa,
Iar oamenii, nepăsători, calcă sub tălpi misterul,
Dar anul viitor voi căuta iar casa ...

(Ploieşti, 3 martie 1993)

La români luna lui martie este din plin asociată cu tot felul de sărbători populare sau religioase, unele bazate pe o tradiţie creştină, dar multe dintre ele bazate şi pe reminiscenţe păgâne. Aşa este cunoscută luna lui martie la noi, ca o explozie de evenimente dedicate primăverii, dedicate momentului trecerii de la tristeţea iernii la soarele renăscător. Dar îndărătul acestor evenimente socio-culturale arhaice şi creştine, trece aproape nebăgat în seamă un eveniment de o importanţă culturală desăvârşită: naşterea celui care a scos România din iarna indiferenţei culturale şi a introdus-o în primăvara ştiinţei şi academismului internaţional de cel mai înalt rafinament, naşterea marelui nostru Mircea Eliade. Românul spune: „Nu poate martie să lipsească din Post”. Iar eu zic: nu ar putea să lipsească Mircea Eliade din memoria noastră cultural-antropologică.

La noi ar trebui să existe un institut special „Mircea Eliade”, un forum de creativitate şi de continuă cercetare a operei marelui filosof şi totodată o instituţie care să lanseze spiritele tinere spre dimensiunea cercetării în sensul efortului lui Mircea Eliade. Pentru că Domnul Eliade are încă multe să ne mai spună, dincolo de teroarea istoriei şi de nostalgia originilor. Ceea ce caracterizează, în opinia mea, gândirea lui Eliade, nu este numai monumentalitatea hermeneuticii sale în istoria şi filosofia religiilor, care este un lucru incontestabil valoros şi consacrat definitiv, nici irepetabila frumuseţe a beletristicii sale, inseparabile una de alta, ci gândirea profetică marcată încă din tinereţe în publicistica Profesorului. Eu îl iubesc pe Domnul Profesor pentru modul profetic în care distinge Cele două Românii (4 octombrie 1936) sau pentru modalitatea admirabil profetică în care descrie Restaurarea demnităţii româneşti (1 septembrie 1935). Ca să nu mai vorbim despre Ortodoxie (12 noiembrie 1927): „Apusenii se nasc în catolicism. Răsăritenii ajung la ortodoxie. E nevoie de o serie întreagă de experienţe sufleteşti pentru a căpăta acea stare de spirit care este ortodoxia. Conştiinţa, funcţionând pe toate planurile şi cu toate ramificaţiile, îşi găseşte firesc echilibrul în ortodoxie. Nu trebuie să precipităm «convertirea». Ea se va împlini, aşa cum înfloresc pomii — când sufletul se va fi îmbogăţit îndeajuns, suferind îndeajuns (...) Şi cu toate acestea, astăzi nu oricine poate ajunge ortodox. Sunt cauze multe care împiedică cunoaşterea imediată şi intimă a faptului creştin. A trecut — între noi şi acele fericite prime secole după Iisus — istoria. Au trecut, deci, formaţii spirituale care au barat drumul scurt către ortodoxie. Dacă voim să rămânem sinceri până la urmă, trebuie să mărturisim: acei dintre ortodocşi care au dus o viaţă lipsită de nelinişti şi experienţe lăuntrice, nu sunt adevăraţi ortodocşi. Cred, poate; dar nu ştiu ce să creadă şi nu cunosc preţuirea credinţei, când sufletul se întoarce de pe pustiile învăţăturilor lumeşti.

Aşadar, noi, cei tineri — vom ajunge, nu ne interesează când, creştini ortodocşi. Nu va lipsi nici unul, dintre acei care au gustat sensul metafizic al vieţii. Acum — nu am ajuns. Dar ştim că vom ajunge. Nu ne e teamă să greşim, păşind alăturea de drum. Pentru că ştim că există un drum drept, care ne e menit (...) Aşadar, orice drum ar apuca, o conştiinţă contemporană ajunge la creştinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârşit de viaţă tristă. Dar se va împlini. Şi el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alţii va transfigura viaţa, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o şi exaltând-o până la proporţii de vis. Iar la alţii, luminarea va aduce hotărârea renunţării la viaţă. Renunţarea eroică, pe care toţi trebuie să o jinduim, şi către care nu se înalţă decât personalităţile autentice şi crunt încercate în lume” (Eliade 1990: 58 – 60).

Pe strada Mântuleasa, a copilăriei Domniei Voastre, vine primăvara. Iubite Domnule Profesor, acum în prag de primăvară, dincolo de teroarea istoriei, vă dăruiesc cu drag nouăsprezece trandafiri! ... La Mulţi Ani, Domnule Eliade! ...

Surse bibliografice:

Eliade, Mircea. 1990. Profetism românesc, Itinerariu spiritual, Scrisori către un provincial, Destinul culturii româneşti, vol.I. Bucureşti: Editura „Roza Vânturilor”.

Eliade, Mircea. 1990. Profetism românesc, România în eternitate, vol.II. Bucureşti: Editura „Roza Vânturilor”.