S-au prins: dacă se apropie prea mult de Dumnezeu, omul devine periculos, pentru că va gândi mai limpede şi va privi cu detaşare cele lumeşti.

Apariţia halucinantă a lui Pavel Coruţ la televiziunea lui Dan Diaconescu şi „marile dezvăluiri” ale acestuia cu privire la Biblie, Biserică şi cler au stârnit numeroase controverse, încă nedecise. Nu ştiu dacă există în realitate teorii ale conspiraţiei, ca om de rând nici nu voi afla probabil niciodată, dar mi se pare că întotdeauna astfel de „dezvăluiri” vin în cele mai potrivite momente.

De ce spun asta? Momentul prin care trecem este unul dificil, cei mai mulţi au mari greutăţi, gândindu-se cu îngrijorare şi teamă la ziua de mâine. În timpuri grele, omul se întoarce de obicei cu faţa la Dumnezeu, se apropie de Acesta în căutare de sprijin, de răspunsuri, în căutarea forţei pe care credinţa o descătuşează.

Numai că acest lucru nu este chiar pe placul unora, aşa că aceştia încearcă să găsească subiecte care să provoace alte gânduri şi alte preocupări. Dacă omul se gândeşte prea mult la situaţia grea în care se află poate deveni de necontrolat, poate trece la acţiuni care să dea bătăi de cap. Dacă se apropie prea mult de Dumnezeu, din nou devine un pic periculos, pentru că va gândi mai limpede şi mai detaşat de cele lumeşti. În ambele cazuri, omul se eliberează.

Aşadar, care e cea mai bună cale de atac? Sădirea seminţei îndoielii! Aducerea în atenţie a unor subiecte false, dar care să zăpăcească omul şi să-l facă nesigur, să se îndoiască de ceea ce ştie, de ceea ce crede.

Nu este pentru prima oară când cineva zice că Biblia e aşa sau pe dincolo, că sunt poveşti şi că nu e nimic adevărat. Şi totuşi credinţa există în ciuda acestor încercări, doar că se vor găsi şi oameni slabi care să cadă pradă acestor blasfemiatori. Şi pentru ei este de ajuns. Faptul că li se dă atenţie şi se discută atât de mult despre afirmaţiile lor este de ajuns.

Găsesc oameni care în goana după audienţă sunt dispuşi să accepte orice şi îşi încep lucrarea diavolească, sperând să-şi câştige cât mai mulţi discipoli. Şi ca să aibă şi mai mult succes se folosesc şi de întâmplări care au loc de-a lungul timpului, lovesc în preoţi şi în Biserică, încercând să generalizeze cazuri izolate. Mă întreb de ce au atâta trecere aceste lucruri urâte şi nu cele frumoase. Puterea exemplului este într-adevăr decisivă. Sunt convinsă că nu trebuie să căutăm prea departe pentru a găsi preoţi dăruiţi de Dumnezeu. Dar cel mai bine ar fi ca noi să fim exemplu pentru ceilalţi.

Iisus, Care în opinia lui Pavel Coruţ nu este Fiul lui Dumnezeu, nu ne-a dat doar învăţături, ci ne-a arătat prin exemplul său că se poate să biruim piedicile, suferinţele, păcatele, până şi moartea. Totul e să vrem, totul e să credem.

De ce am crede mai curând că există extratereştri (nu afirm sau neg existenţa acestora), dar când vine vorba despre credinţa în Dumnezeu, cerem dovezi!? Cu ce sunt mai convingători extratereştrii în lipsă decât omniprezentul Dumnezeu?

Până la urmă, fiecare crede ce vrea, dar când ne bucurăm sau când suferim, primul gând spre cine se îndreaptă? Cui mulţumim sau cerem ajutorul? În Cine ne punem nădejdea? Dacă ar fi să credem o iotă din ce afirmă personajul nostru, viaţa ne-ar deveni dintr-o dată pustie, fără sens şi fără farmec. Nu ne-ar rămâne decât să murim curând, singuri şi trişti. Dar urmărind OTV-ul, se înţelege.