Maratonul Învierii, la startul căruia ne-am aliniat cu toţii în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, se va încheia anul acesta pe data de 4 aprilie, cea mai decalată zi de Paşti pe care am trăit-o şi pe care probabil o vom apuca, şi reuneşte la linia de sosire ambele grupuri de competitori: şi ortodocşii şi catolicii. Ce i-a făcut pe apuseni şi pe răsăriteni să se întâlnească în acest an la praznicul Învierii? Simpla întâmplare, nicidecum strategii ecumenice sau doruri neîmplinite. Lămurit că nimic nu este aleatoriu, ci totul semnificativ, mă feresc de obicei să folosesc termenul “întâmplare”. În contextul de faţă nu am niciun dubiu că întrebuinţarea sa este cea mai potrivită. Pur şi simplu se mai întâmplă ca Pascaliile diferite ale celor două Biserici să coincidă din când în când. Nu dezvolt cauzele pentru care catolicii prăznuiesc Sfintele Paşti după criterii diferite de cele ale ortodocşilor, faptele au fost deja precizate şi sunt îndeobşte cunoscute.

Erudit şi inspirat cum îl ştim, reputatul patrolog şi scriitor Cristian Bădiliţă spune lucrurilor pe nume când notează că „BOR sărbătoreşte Crăciunul privind spre Europa, iar Paştile privind spre Moscova, într-un fel de duplicitate plină de evlavie” („Data Paştilor: o problemă politică?” în România Liberă, Aldine, 15 aprilie 2005, republicat un an mai târziu în volumul Degetul pe rană, editat la Curtea Veche). Nu o dată am semnalat aceeaşi situaţie nefirească a Bisericii noastre care din 1927 îşi structurează anul liturgic după două calendare diferite.

Chiar dacă subscriu afirmaţiei că „BOR trebuie să devină vârful de lance al comunităţii ortodoxe internaţionale spre unificare intraeuropeană”, doar de aceea suntem singurul popor de credinţă ortodoxă dar de expresie apuseană, soluţia propusă de domnul Bădiliţă surprinde, scandalizează dacă nu cumva amuză: „Atunci, iubiţi Părinţi, ce mai aşteptaţi: „treceţi” cu ambele picioare pe malul cestălalt. Şi trageţi după voi şi „lumea iuliană”, încremenită în resentiment de atâtea sute de ani”. Mă îndoiesc că Doctorul Universităţii din Sorbona, coordonatorul Septuagintei în cadrul New Europe College şi autorul atâtor volume originale nu-şi dă seama că un asemenea demers venit din partea Bisericii Ortodoxe Române ar produce o mare schismă în lumea ortodoxă, şi aşa destul de frământată. De aceea bănuiesc că materialul cu pricina este scris nu pentru ortodocşi, ci mai curând pentru catolici, în semn de admiraţie şi preţuire. De altfel fiul legitim al Bisericii Ortodoxe recunoaşte onest că se împărtăşeşte fără ezitare alături de prietenii săi catolici, pentru a uita „definitiv ruşinea schismei şi nebunia, adevărata nebunie a lumii”. Este opţiunea dumnealui şi nu comentez în niciun fel.

Revin la subiect. Un prieten m-a suspectat de preţiozitate când am folosit la adresa Ortodoxiei sintagma „sobornicitatea deasupra ştiinţei.” I-am explicat eu cât i-am explicat, dar mărturisesc că de la un punct încolo m-am văzut nevoit să îi dau dreptate. Cât de valabilă este sobornicitatea mult trâmbiţată câtă vreme Bisericile nu reuşesc de câteva decenii bune organizarea unui sinod panortodox, dar care celebrează cu fast independenţa juridică şi administrativă a uneia faţă de celelalte? Şi apoi de ce aş folosi ştiinţa şi sobornicitatea într-un raport adversativ?

În sprijinul prăznurii Paştelui după vechiul calendar se invocă frecvent sfânta lumină care se pogoară din cer asupra mormântului Mântuitorului, minune care păsămite nu se va mai petrece dacă vom prăznui Învierea alături de catolici. Argument fals, câtă vreme lumina s-a pogorât chiar şi când Paştile au coincis şi nu ne îndoim că se va pogorî şi în ziua de 4 aprilie a acestui an. Este ca şi cum s-ar pretinde că Duhul Sfânt invocat asupra apei la sfeştanie se lasă mai greu convins în prima zi a prierului decât în ultima zi a mărţişorului, chiar dacă rugăciunea se săvârşeşte cu aceeaşi concentrare şi cu aceeaşi dicţie perfectă.

Din păcate noi nu prea avem ce face. Şi nici măcar Instituţia BOR, care nu poate şi nici nu e cazul să aibă ultimul cuvânt în Ortodoxie. Un singur lucru mă nelinişteşte: la finalul Evangheliei de pe Sfânta Masă este trecută data Paştilor după vechea Pascalie până în 2118, sugerându-se astfel că în următorul secol şansele ca data Paştilor să corespundă noii Pascalii se apropie de zero. Vasăzică sintagma „vom trăi şi vom vedea” nu are ce căuta în context.

Dincolo de chestiunea în discuţie, la finalul alergării noastre prin arena Postului ne aşteaptă pe toţi marele premiu, Hristos Cel Înviat, Singurul care ne poate salva nu doar de păcat şi de moarte, ci şi de compromisuri.