Cel mai trist e că între timp am început să ne învăţăm cu înfrângerile.

Fotbalul autohton nu diferă prea mult de peisajul social şi economic al României. Minunile la noi nu au avut niciodată consistenţă şi continuitate. Ne dovedim naivi atunci când ne raportăm la Occident, câtă vreme “artizanii” profesionismului în România au fost preşedinti de club la Scornicesti sau au păstorit echipa Miliţiei. Lacrimile de supărare pe care le-am vărsat ca suporter al unei echipe mici dar iubita (e vorba de F.C. Petrolul) atunci când eram furaţi cu neruşinare nu mi le poate sterge nimeni din amintire.

Dictonul arhicunoscut cu paiul din ochiul altuia şi bârna din propriul ochi se verifică întotdeauna cu succes în fotbalul nostru. O vizită la echipele de tineret ale României te lămureşte repede că la nivel de juniori nu existăm în lume, în timp ce Ghana (!) învinge Brazilia la under 19. Pe când la Steaua Bucuresti se taie din raţia de mâncare a juniorilor, Toulouse, un club de mijloc din Franţa, beneficiază de un buget de 2 milioane de euro pentru tinerele speranţe. Asta ca să nu pomenim de uzina de talente numită Ajax Amsterdam.

În atare condiţii Sevilla 1986 şi victoria tricoloră asupra Argentinei la Mondialul american din 1994 ne dau măsura valorii, dar şi a limitei noastre. De câţiva ani buni am iesit din lumea bună a fotbalului, iar din 1998 ne-am obişnuit să privim Mondialele la televizor cu detaşare. Mai trist e că între timp am început să ne învăţăm cu înfrângerile.

Recentul refuz al FRF cu privire la posibilitatea selecţionerului de a antrena şi pe Unirea Urziceni este ilogic şi ridicol. Guus Hidink cum a putut antrena în acelaşi timp, şi cu ce succes!, naţionala Rusiei şi PSV Eindhoven? În condiţiile în care naţionala noastră nu are programat până în toamnă decât un singur meci amical, cu Israelul, de ce Răzvan Lucescu nu putea conduce Urzicenii contra lui Liverpool ?

Cineva trebuie să despartă apele şi să spună răspicat că aşa nu mai merge. Deocamdată nu are cine. Euforia produsă de echipele româneşti în UEFA e demult istorie, iar sezonul în curs a consemnat încă un eşec. Nu avem decât o singura echipa în primăvara europeană din 5 aliniate!

Ideea prinsă din zbor de Dumitru Dragomir (fostul, prezentul şi viitorul şef al Ligii) cu un posibil campionat de 12 echipe şi un sistem de tip play off şi play out pare revoluţionară pentru România. Mai ales că întrecerea internă costă prea mult, iar televiziunile par să dea înapoi. În conditiile unui campionat cu 12 echipe pachetul playoff ar fi mult mai atractiv. Gândiţi-vă ce meciuri am avea într-o grupă cu Steaua, Dinamo, Rapid, Universitatea Craiova, FC Timisoara şi CFR Cluj. Abia atunci calitatea ar bate cantitatea, iar obiectivul realist al LPF ar putea fi clasarea întrecerii noastre interne între primele 10 campionate din Europa. Fotbalul românesc trebuie să păstreze contactul cu plutonul fruntaş din fotbalul mare. Poate că după Mondialul din Africa de Sud, cu părerea de rău că nu au auzit acordurile imnului naţional, oamenii de fotbal îşi vor sufleca mânecile şi se vor apuca serios de treabă. Deocamdată Adrian Mutu, depistat pozitiv de două ori în numai zece zile, reflectă fidel imaginea fotbalului românesc. Cum spune dictonul: S-a născut talent şi a murit speranţă.