Orice clipă este semnificativă

Căutătorul s-a întrebat adesea în legătură cu sentimentul pe care-l trăieşte omul care a ajuns la conştiinţa că nu şi-a transformat idealurile în fapte. Întrebarea l-a ajutat să înţeleagă că viaţa nu este deplină decât în luptă şi renunţare la sine. Înverşunându-ne, putem avea totul, aşa cum nu putem avea nimic pentru că, de multe ori, înverşunarea nu este în relaţie cu nevoile spirituale ale fiinţei. Învăţăm puţin din experienţele anterioare, pentru simplul motiv că nu avem conştiinţa că fiecare moment este semnificativ, că fiecare clipă se poate constitui în semn indicând drumul spre autentic. Dacă fiinţa umană ar aplica acest criteriu, poate că ar săvârşi mai puţine erori. În fapt, sensurile pe care le obţinem devin treptat paradigme, generând la rândul lor certitudini, numai atunci când dreapta orientare surprinde semnificaţia din conţinutul oricărei clipe trăite. Obţinerea acestei înţelegeri minime l-a ajutat pe Căutător să privească cu atenţie oamenii aflaţi într-un continuu proces de căutare. A înţeles, astfel, că nimeni nu poate spune ce rămâne ascuns în profunzimea insondabilă a conştiinţelor lor.

Nu există semn lipsit de importanţă

Nu se poate să nu rămână ceva din atâta iubire şi speranţă adunată în ani de înaintare. Nu se poate ca sămânţa care a crescut atâta timp în sufletul şi-n mintea lui să nu ajungă să dea roade. Ca şi talantul din Evanghelie, rămânerea noastră în lucrarea fecundă trebuie să ducă undeva, să nască ceva, să ne dea un semn că toate se vor finaliza într-un fel şi că omeneasca noastră trecere nu este nici pe de parte o stare întâmplătoare. În sens contrar, totul ar fi lipsit de sens. Aşteptarea şi munca ar fi în contra-sens chiar cu speranţa că ceva, într-o zi, va aduce darul atât de mult aşteptat. Cu fiecare pas pe care-l facem, ne rămâne pasul următor, iar cu fiecare speranţă pe care-o trăim ni se rezervă speranţa următoare.

Lumina din zâmbetul nostru este semnul convertirii

Repetându-şi continuu că sensurile pe care le îmbracă lumea nu pot fi separate de sensurile pe care le trăieşte în fiecare zi, Căutătorul a reuşit să nu rupă legătura cu el însuşi. Constată, astfel, în ce măsură lumea este o aglomerare de necunoscute cărora nu li se poate asocia decât cu riscul de a uita continuu conţinutul drumului pe care l-a început. Între el şi această lume este o distanţă care nu se traduce obligatoriu printr-o diferenţă valorică, ci prin fidelitatea lui faţă de alegerea de a fi consecvent drumului spre Dumnezeu. În realitate, fiecare face alegeri numai în raport cu propria-şi consecvenţă faţă de ceva. În fond, marea care-şi ascunde tăcerea, n-aruncă nici măcar un singur val la întâmplare. În adâncurile ei, tăcerea nu este decât o aparenţă ! Fie ea de scurtimea unei clipe, aparenţa izbeşte, în cele din urmă, brutal lumea pe care o locuieşte. De aceea, nimic nu poate opri o fiinţă aflată pe calea către lumină. « Care lumină? », ar veni întrebarea de niciunde. Lumina pe care nu o poate defini nici măcar un singur cuvânt! Lumina din zâmbetul nostru, ca reflecţie a unei lumi la care noi înşine nu vom avea acces aici decât ca prin „ghicitură”. Această lumină este semnul convertirii sau deplina libertate de a alege chiar atunci când avem sentimentul că suntem condiţionaţi.