Cunoaşterea fără Dumnezeu duce la alienare, la vidul din interiorul omului contemporan.

Explorările ştiinţifice duc la înţelegerea structurii raţionale a universului. Acele structuri raţionale, cu care Dumnezeu a creat şi a înzestrat universul nostru, care este plin de enigme. Unele dintre ele au fost găsite, iar altele urmează a fi găsite. Realitatea este alcătuită din toate acestea la un loc. Pentru credincioşi, Dumnezeu este inclus în această realitate. Pentru necredincioşi este doar o realitate materială, ea singură constituind obiectul căutărilor umane. Savantul, care caută adevărul, ceea ce poate el spune despre realitate, ştie că adevărul descoperit nu coincide niciodată cu realitatea însăşi. Toată “munca ştiinţifică este bazată pe credinţă, este inspirată de speranţă şi mişcată înainte de o sistematică şi creatoare îndoială. Acest lucru e important în cercetarea ştiinţifică, gândirea filosofică şi experienţa religioasă.”( acad. A. Bloom)

Alienare sau mântuire?

„Cunoaşterea fără Dumnezeu duce la alienare, la vidul din interiorul omului contemporan, pentru care soluţia este numai întoarcerea la credinţă, la Duhul cunoaşterii, care dă viaţă raţiunii, îi dă frumuseţe” (Părintele Galeriu). Felul în care trăim frumuseţea este împărtăşirea bucuriei lui Dumnezeu în Creaţie, cum spunea J. Polkinghorne. Părintele Galeriu a explicat ce înseamnă cunoaşterea fără Dumnezeu, în introducerea la cartea lui Al. Mironescu, intitulată Credinţa şi ştiinţa: „Când Dumnezeu i-a spus lui Adam că poate mânca din toţi pomii din rai, în afară de cel al cunoaşterii binelui şi răului, Dumnezeu nu a interzis cunoaşterea, pentru că ea este unul din darurile Duhului Sfânt. Cerându-i să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Dumnezeu a vrut să-l prevină pe om de sfâşierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul otrăvit al răului care însemnează păcat, adică despărţirea de Dumnezeu, stricăciune, moarte.”

Cei doi pomi

Sfântul Maxim Mărturisitorul dă următoarea explicaţie celor doi pomi din rai, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului: „Întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi din trup înzestrat cu simţuri, după un prim înţeles, pomul vieţii este mintea sufletului, în care îşi are scaun înţelepciunea. Iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este simţirea trupului, în care este vădit că îşi are imbold mişcarea iraţională. Omul, primind porunca divină să nu se atingă cu fapta gustării de această simţire, nu a păzit-o. Amândoi pomii, adică atât mintea cât şi simţirea sunt, după Scriptură, puterea de a deosebi între anumite lucruri. Astfel, mintea are puterea de a deosebi între cele spirituale şi cele supuse simţurilor, între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis, fiind puterea de discernământ a sufletului, ea îl îndeamnă ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Astfel spus, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintâi (adică plăcerea) şi să respingă pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu e preocupat de a face altă deosebire decât cea între simţirea trupească de plăcere şi cea de durere, calcă porunca dumnezeiască, mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. El are, adică, iraţionalitatea simţirii ca singura normă de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere, ca de ceea ce este bine şi se fereşte de durere ca de ceea ce este rău.

Începutul dragostei

Frica de a nu muri şi cea de a nu fi despărţit de Dumnezeu, aşa cum scria Părintele Ioan de la Rarău, a fost unul din mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului, pentru a-l ajuta să-I păzească porunca şi să se ferească de urmările călcării ei.

Sfântul Ioan Scărarul spunea ca înmulţirea fricii de Dumnezeu este începutul dragostei. Pentru că numai dragostea de Dumnezeu înlătură frica, cum ne învaţă Apostolul iubirii: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.”