Sfântul şi dreptul Simeon; Sfânta proorociţă Ana (3 februarie) - Pruncul care desăvârşeşte profeţiile -

Sfinţii Simeon şi Ana, trăitori în Ierusalim, erau oameni cu viaţă curată, care iluminaţi de Duhul Sfânt s-au învrednicit înainte de a gusta moartea să Îl vadă cu ochii trupeşti pe Fiul lui Dumnezeu înomenit. Sfânta Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, era văduvă şi îşi ducea existenţa în post şi rugăciune, slujind pe lângă templu. Simeon şi Ana au fost martorii aducerii la Templu a Pruncului dumnezeiesc. Cei doi i-au proorocit Maicii Domnului că acel copil va deveni Mântuitorul întregii lumi, dezrobind umanitatea de păcat. În acelaşi timp, Simeon a proorocit că prin inima Maicii Sfinte va trece sabia durerii, cuvinte de neînţeles pentru Fecioara Maria până în momentul parcurgerii Drumului Crucii.

Iisus Hristos, Lumina lumii neîncăpută în sălaşurile înălţate de oameni, S-a lăsat purtat în braţe de bătrânul Simeon, căruia Dumnezeu îi vestise prin îngerul său că nu va muri până nu va vedea cu ochii săi minunea. Creatorul în chip de prunc a fost îmbrăţişat de aceasta, prefigurându-se începutul mântuirii. Prin îmbrăţişarea dintre Dumnezeu şi om se desenează pe ceruri braţele crucii, în umbra conturată de strălucirea Învierii.

La vederea lui Iisus, Sfântul Simeon a simţit că şi-a finalizat misiunea pământească, ispăşindu-şi greşeala de a nu fi crezut, cu mulţi ani în urmă, că Fiul lui Dumnezeu Se va întrupa în pântecele unei Fecioare preacurate, Care Îl va naşte fără a-şi strica fecioria. Mesia a fost Cel Care a împlinit viaţa Sfântului Simeon. Profund emoţionat, I-a cerut lui Dumnezeu să-l elibereze de povara trupului, nu înainte de a-l binecuvânta cu multă dragoste pe prunc: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace / Că ochii mei văzură mântuirea Ta, / Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, / Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2, 29-32)

Simeon a pronunţat în faţa Fecioarei Maria o celebră profeţie: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.”(Luca 2, 34-35)

Iisus Hristos devine punct de referinţă în istoria mântuirii neamurilor, clădind pe jertfa Sa supremă altarul purificării întregii lumi.

Sfânta Muceniţă Fotini (26 februarie) - Jertfa pe altarul vieţii fără de sfârşit -

Fotini, femeia de neam samarinean cu care Iisus a purtat o conversaţie plină de înţelepciune şi de profunde semnificaţii lângă una din fântânile din Samaria, a fost cea care L-a descoperit pe Dumnezeu-Fiul ca Apă a Vieţii, Izvor al nemuririi şi al mântuirii universale. Fotini a avut privilegiul de a privi cu ochii trupului proiecţia împărăţiei cerurilor în ochii Mântuitorului. Dumnezeu i s-a oferit simbolic în chip de apă tămăduitoare şi dătătoare de viaţă, El fiind sursa vitală şi raţiunea de a fi a materiei şi a spiritului.

Viaţa samarinencei Fotini s-a transformat decisiv după întâlnirea cu Hristos, convertirea ei fiind spontană şi definitivă. Mai mult decât atât, Fotini a propovăduit Evanghelia în vremuri aprige pentru creştini, în timpul domniei temutului împărat roman Nero, predicând învăţătura apostolică alături de fii săi, Victor şi Iosi, în cetatea Cartagina din Africa, dar şi la Roma.

Împăratul roman i-a cerut muceniţei şi familiei sale să renunţe la credinţa cea dreaptă, dar cu toţii au preferat chinurile şi moartea în locul lepădării de Hristos. Dumnezeu i-a întărit în suferinţele grele care le zdrobeau trupurile, punându-le pe frunte cununa muceniciei. Privind îngroziţi la jertfa cu bucurie a muceniţei şi a celor apropiaţi ai săi, mulţi din chinuitorii păgâni s-au convertit şi au crezut în Dumnezeul creştinilor, pe care L-au mărturisit cu dragoste şi pentru Care mai apoi şi-au dat viaţa fără ezitare.

La Întâmpinarea Domnului

Stăpâne, Doamne, Atotputernice şi Făcătorule a toate, Cel Ce cu naşterea Ta ai sfinţit pântecele Fecioarei şi ai binecuvântat mâinile lui Simeon care Te-au întâmpinat, eliberându-l apoi de neputinţele sale, ascultă smerita noastră rugăciune din acest ceas: împacă lumea aceasta şi mai ales ocroteşte Biserica Ta, pe care ai câştigat-o prin scumpul Tău sânge. Înnoieşte-o, întăreşte-o, răspândeşte-o, înmulţeşte-o şi o păzeşte nebiruită de porţile iadului în veci. Izbăveşte-ne pe noi din tirania patimilor! Deschide, Doamne, ochii inimilor noastre ca, purtându-Te în inimi aşa cum dreptul Simeon te-a purtat în braţele sale, să putem cuprinde taina Iconomiei Tale şi a mântuirii noastre. Cel Ce eşti Lumină spre descoperirea tuturor, risipeşte întunericul necredinţei noastre şi dă-ne, Doamne, bucuria negrăită de a Te cunoaşte pe Tine. Ca odată eliberaţi din legăturile acestui trup, în vremea pe care Tu o rânduieşti fiecăruia, să ne împărtăşim şi noi din viaţa cea netrecătoare, minunată şi fără de sfârşit. Amin!