-În memoria părintelui Michael Harper-

„Cuvintele «bine aţi venit acasă» sunau ca o muzică în urechile noastre. Ele însumau emoţiile noastre. Erau împlinirea speranţelor noastre”

Prolegomene la un scurt tratat de Ortodoxie Universală

Adesea este menţionat într-o cheie de mândrie greu comprehensibilă faptul că noi, românii, ne-am născut / nu făcut ortodocşi. Şi, da, acest fapt istoric poate avea o vertebră de axiologie dacă şi numai dacă (↔) ni l-am asuma ca atare . Vi se pare că sunt critic la adresa Ortodoxiei noastre, „patriotarde şi pline de fumuri”?! ... În cele ce urmează sper să conving măcar cu o iotă (literă fanar-iotă!) că lucrurile stau cu totul altfel. Vom pleca, astfel, de la premisa următoare: Cine sunt mai ortodocşi, cei născuţi sau cei făcuţi ortodocşi? ... Situarea în Ortodoxie ca într-un act comportamental firesc, nu numai ca atitudine confesională între multe altele, oricum exclude ontologic orice grad comparativ.

Un fapt ...

În 1993, în Biserica Angliei (ei înşişi se numesc aşa, The Church of England şi nu The Anglican Church, cum ar fi firesc) s-a luat o hotărâre demonică: „hirotonirea” femeilor. Nu în sensul „preoteselor” de la noi, care nu sunt altceva decât soţiile preoţilor de mir. A fi preoteasă, la noi, înseamnă a fi braţul drept al soţului tău, care este slujitor al Domnului. Pentru aceasta trebuie să ai o coloană vertebrală foarte rectilinie, care exclude toate scoliozele compromisurilor. În baza răstunării în manieră iluministă a raportului firesc dintre bărbat şi femeie şi demenţialei oferte a „politically corectness”, anglicanii au „descoperit” brusc, în 1993, că ar fi normal să se hirotonească şi femeile ca „preotese” în sensul „respingerii” discriminărilor misogine prin care biata femeie este exclusă de la actul concret al slujirii. Şi acesta a fost momentul începutului, momentul când un preot anglican împreună cu minunata lui preoteasă (adevărată preoteasă!) au decis să găsească drumul către casă, către acel liman al firescului, către sursa apostolică a credinţei. Nu ştiau încă, în 1993, dacă să se îndrepte spre Biserica Romano-Catolică, spre altă Biserică Protestantă sau să aleagă una dintre diversele confesiuni neoprotestante. Căutau, însă, în modul cel mai simplu şi mai natural Adevărul. Şi Adevărul i-a găsit călători pe drumul spre acasă aşa cum odinioară Hristos i-a găsit pe cei doi ucenici călătorind spre Emaus ... Şi Calea le-a ieşit în Cale! ...

Puţină istorie Părintele Michael Harper împreună cu alţi treizeci şi ceva de preoţi anglicani, printre care şi P.C.Pr.Prof. Jonathan Hemmings (foarte cunoscut, de altfel, grecilor, ucrainienilor, ruşilor care sunt studenţi la Lancaster, în Anglia, dar şi românilor, fiind un foarte bun cunoscător al Ortodoxiei Româneşti), au luat hotărârea de a constitui un grup autointitulat „Drumul către casă”.

„«Bine aţi venit acasă», a spus Patriarhul Antiohiei unui grup de preoţi anglicani adunaţi în apartamentul din Paris al episcopului nostru — Preasfinţitul Gabriel Saliby, cel care le-a urat bun-venit acasă şi a înfiinţat în 1995 Protopopiatul Antiohian din Marea Britanie (n.n.) —, în septembrie 1994. Bucuria noastră era deplină. Cupele noastre se revărsau. Încordarea perioadei de aşteptare se terminase. Uşile erau deschise, nu doar pentru noi, ci şi pentru mulţi mireni de acasă din Anglia care aparţineau parohiilor noastre.

Cuvintele «bine aţi venit acasă» sunau ca o muzică în urechile noastre. Ele însumau emoţiile noastre. Erau împlinirea speranţelor noastre. Ca şi fiul risipitor fusesem departe de casă; la fel ca el, nu eram siguri de ceea ce va face tatăl nostru când ne vom întoarce acasă. Dar Patriarhul nostru ne-a deschis braţele asemenea tatălui din parabolă şi ne-a invitat în familia Ortodoxiei.” (Harper, 2002, 15 — subl.n.).

Acest mare suflet misionar care a făcut cunoscută Ortodoxia în spaţiul britanic şi care a reuşit să atragă pe drumului Adevărului şi pe alţi anglicani, a plecat dintre noi, călăuzit de îngeri, chiar de Boboteaza acestui an, slujba de înmormântare ţinându-se la Catedrala Ortodoxă „St. George” din Londra pe data de 14 ianuarie.

Părintele Michael Harper a fost şi un scriitor remarcabil, un bun ambasador al Ortodoxiei şi totodată un excepţional purtător de cuvânt al spiritualităţii ortodoxe la Cambridge şi la Oxford. Cărţile sale sunt autentice comori de mărturisire a credinţei. Preacucernicia Sa a fost unul dintre acei devotaţi fii ai Bisericii Ortodoxe Universale şi care de pe poziţia de convertit la Ortodoxie a dovedit că a fi născut ortodox păleşte atunci când mărturisirea celui făcut ortodox vine din inimă şi dintr-o profundă înţelegere a Adevărului. Toată viaţa sa Părintele Michael Harper a dedicat-o slujirii lui Hristos.

Întâlnirea în spirit cu Ortodoxia Română

„Noii convertiţi la Ortodoxie îşi vor aminti întotdeauna primul lor Paşti sau Învierea. Părintele Dumitru Stăniloae spune că Învierea este «centrul cultului ortodox». El continuă: «Este o explozie de bucurie ... explozia bucuriei cosmice la triumful vieţii».” (Harper, 2002, 203 — subl.n.).

În 2002 se publica la Sibiu, la editura Teofania, Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie, traducerea cărţii Părintelui Michael Harper apărută în 1997 în Anglia, la Horder and Stoughton. Mulţi români au avut, astfel, ocazia să înţeleagă ce miracol reprezintă Ortodoxia pentru cei din Apus, să înţeleagă că în timp ce, orbiţi de secularism şi globalizare, mulţi români tineri minimalizează esenţa ontologică a Ortodoxiei, apusenii văd în Ortodoxie tocmai şansa regăsirii drumului către acasă, către spaţiul generator al intraductibilului dor. Numai că în vreme ce noi, născuţii întru Ortodoxie privim către zările apusene minimalizând sursele autenticei spiritualităţi răsăritene, cei făcuţi ortodocşi îşi asumă resorturile acestui izvor al Adevărului.

Ce este uimitor, între civilizaţia celto-creştină şi civilizaţia stră-românească există conexiuni şi în ceea ce priveşte semantica termenului de dor, care exprimă nostalgia originilor, cum ar spune Mircea Eliade: „Pentru mine şi soţia mea, cuvintele — «bine aţi venit acasă» (n.n.) —, urmau să capete o nouă rezonanţă într-o dimineaţă rece şi mohorâtă de martie 1995 în timp ce eram conduşi de Părintele Samir Gholam în Catedrala Ortodoxă din Londra. Celţii au o vorbă pentru dorul de casă — hiareth, care înseamnă cea mai mare dorinţă. Noi îl experimentasem, iar dorinţele noastre erau acum împlinite.” (Harper, 2002, 16 — subl.n.).

*

Prea Cucernicul Părinte Michael Harper va rămâne mereu acel mare suflet care a contribuit la luminarea căutătorilor Adevărului din istoricele plaiuri ale Sfântului Patrick (Patriciu, în sinaxarul nostru). Scriitor, misionar, dar în primul rând duhovnic care şi-a asumat Ortodoxia şi a iradiat o enormă generozitate în jurul său, Părintele Michael Harper a descoperit Lumina cea Adevărată şi a răspândit-o celorlalţi toată viaţa sa. Dumnezeu să îl odihnească! ...

Bibliografie:

Harper, Michael. (2002). Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie. Sibiu: Teofania.