Am văzut că în bisericile protestante sau neoprotestante predica poate fi ţinută şi de unii membri ai comunităţii, diferiţi de pastori. Urmarea a fost că m-am întrebat care ar fi perspectiva ortodoxă în privinţa asta. La noi este posibil asa ceva? Nu ştiu de nicio discuţie pe tema asta. La prima vedere, nu găsesc nicio incompatibilitate de principiu, dar e foarte posibil să mă înşel. E cineva interesat să-mi explice cum stau lucrurile? (Ovidiu)

Cu dreaptă socoteală

Subiectul este interesant şi cred că trebuie discutat nu numai pe forum. În bisericile neoprotestante există şi credincioşi simpli care pot predica Evanghelia celorlalţi credincioşi. În Biserica Ortodoxă creştinul de rând are binecuvântarea de a citi Sfânta Scriptură, însă interpretarea pericopelor evanghelice citite trebuie să fie făcută corect de cei care au primit acest drept, prin studii şi prin hirotonie: diaconii, preoţii şi episcopii. În condiţii extreme (lipsa preotului dintr-o comunitate, stare de război sau calamităţi naturale, etc), cu binecuvântarea chiriarhului locului, pot să predice în biserică creştinii care au o viaţă duhovnicească exemplară, încercând să trăiască autentic, pe cât le este cu putinţă, viaţa în Hristos. Bine, bine, puteţi spune, dar în afara acestor stări speciale, creştinii nu pot predica în biserică? Sigur că da, cu aceeaşi binecuvântare a chiriarhului locului, care permite preoţilor din parohii să invite teologi mireni, intelectuali mireni binecredincioşi sau simpli creştini, trăitori autentici în duhul creştinismului ortodox, ca să predice de la amvon. Trebuie să recunoaştem un lucru. Urmare a societăţii secularizate în care trăim, de cele mai multe ori, credincioşii vin ca să asculte predicile sau eseurile laicilor şi mai puţin ale preoţilor. E un lucru trist, care trebuie să ne dea de gândit. Vă întrebaţi de ce susţin acest lucru? Pentru că se poate aluneca foarte uşor pe cealaltă pantă, a greşelilor neoprotestanţilor, care nu mai au nevoie de preoţie, odată ce poate să predice din faţa mesei cu Biblia orice credincios. Mai mult, prin predica unor oameni nepregătiţi s-ar putea naşte noi erezii. Cuvântul de ordine trebuie să fie dreapta socoteală. (Pr. Răzvan)

Mai multe referiri la episoade din viaţa de zi cu zi

Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui predicat de cei care Îl cunosc cu adevărat şi trăiesc în Duh şi în Adevăr, de cei luminaţi de Duhul Sfânt şi investiţi cu sfânta taină a preoţiei. Există şi mulţi laici care poate ar putea impresiona prin cuvinte pline de har, dar ne putem confrunta cu denaturări ale îndemnurilor biblice, subiectivisme şi chiar erezii. Referitor la predica în biserică, am ascultat din întâmplare, la televizor, o predică a unui pastor. Şi m-a impresionat. Prin faptul că se lega foarte mult de întâmplări emoţionante din viaţa reală, care, pe fond biblic, mi-au atins sufletul. Dacă îmi pot permite, aş sugera ca în predicile ortodoxe să se facă mai multe referiri la episoade din viaţa de zi cu zi. Avem atâţia oameni în jurul nostru care retrăiesc prin viaţa proprie trădarea lui Iuda, credinţa femeii cananeence, tragismul din inima Maicii Domnului pe drumul crucii. Şi astfel de modele ne pot schimba viaţa. Depinde doar de noi. (Carmina)

Unii prin alţii

Dacă e vorba strict de predica în Biserică, sunt în linii generale de acord cu părintele Răzvan. Fac însă câteva precizări: În Biserica primară, până prin sec. III, apoi cu totul izolaţi, existau aşa numiţii didascăli, persoane de vocaţie responsabile cu o singură misiune: CUVÂNTUL. Se bucurau de o mare autoritate, fiind cei dintâi după Apostoli, înaintea preoţilor şi a episcopilor. În timp au dispărut din peisaj. Motivul: slăbirea harismei? Posibil, deşi mă cam îndoiesc. Exclusivismul episcopatului? Nu e exclus. Dar până în zilele noastre unii laici (laos înseamnă poporul lui Dumnezeu!) au mai predicat pe ici pe colo. Îmi amintesc cu emoţie de Ioan Alexandru care predica înflăcărat din amvonul bisericii Sfântul Spiridon din Ploieşti în anii ‘80. Dan Puric şi Danion Vasile au predicat la mănăstirea Petru Vodă (aşezământ care constituie totuşi o excepţie). Evident, cu binecuvântarea stareţului. Mai sunt şi studenţii teologi... Rămân la părerea, întărită de colegul meu, că preotul trebuie să predice. Cum să îşi crească Părintele fiii altfel decât prin Cuvântul ziditor, iubitor, dojenitor sau încurajator, vesel sau trist? Predica rămâne totuşi un act fundamental liturgic. Uneori cel mai important.

Dar dacă ne referim la cuvântul mireanului în Biserică, discuţia se schimbă. Mireanul trebuie să vorbească, să întrebe, să răspundă, să confirme sau să infirme, să mărturisească. Dacă mireanul nu vorbeşte, comunitatea e pe cale de dispariţie, iar preotul îşi va pierde şi el în curând busola. Preotul e cel dintâi interesat, chiar dacă uneori nu recunoaşte, ca să aibă o comunitate puternică şi în cuvânt, şi în faptă. Ei cresc sau cad împreună, unii prin alţii.Voi fi un preot bun dacă voi sunteţi buni. Voi fi slab dacă voi sunteţi slabi. Şi invers: voi veţi fi mai buni sau mai slabi în funcţie de mine... Particularizez şi mai mult discuţia: Revista noastră în sine este un forum, în care se pronunţă şi preoţi şi laici. La Întâlnirile de Conştiinţă invitaţii sunt de obicei laici (în acord cu ceea ce gândeşte Ovidiu). Rareori se întâmplă să nu rezonăm. Este vorba aici de CONŞTIINŢA vie a Bisericii, oglindită mai mult sau mai puţin în fiecare dintre noi. (Pr. Claudiu)

O chestiune de ordin practic

Aşadar, dacă înţeleg eu bine, nu există o incompatibilitate între statutul de mirean şi posibilitatea de a predica în biserică. Problema pare a fi una practică: pentru a nu se trezi oricine că este teolog, este nevoie de anumite reglementări. Prin hirotonie, una din sarcinile preotului este aceea de a învăţa, dar nu este exclusiv a lui. Pe de altă parte, cu binecuvântare şi solicitat, un laic poate avea şi el acest privilegiu. Sunt de acord şi mi se pare natural să fie aşa. Mulţumesc pentru lămuriri! (Ovidiu)