O situaţie definită ca provizorie încă din prima jumătate a secolului trecut a rămas atât de încremenită încât se pare că astăzi nu mai supără pe nimeni.

Calendarul este un mijloc convenţional de măsurare a timpului. Cu cât reflectă mai fidel realitatea astronomică a mişcării de revoluţie a Terrei, cu atât este mai exact. Mai precis, dacă un an astronomic are o durată exactă de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45-46 secunde, calendarul cel mai bine întocmit trebuie să apropie cât mai mult anul civil, convenţional, de anul astronomic.

Pentru întreaga creştinătate, centrul de greutate al anului este data Sfintelor Paşti. Pentru a fi cât mai apropiată de momentul istoric propriu-zis al Învierii Domnului, data Paştilor presupune un algoritm de calcul, legat de două evenimente astronomice ale anului, observabile cu regularitate matematică: echinocţiul de primăvară şi prima lună plină de după acesta.

Cunoaştem din Sfânta Scriptură că Învierea Domnului a avut loc în anul 33(30) al erei creştine, în prima Duminică de după sărbătoarea iudaică a Paştilor, care cădea anual în a 14-a zi a anului evreiesc (14 Nissan sau Abib). Acestei zile îi corespundea astronomic prima lună plină de primăvară, ce urma echinocţiului. De aceea, „Canonul pascal” alcătuit în Alexandria Egiptului în secolele 3-4 şi consacrat pentru toată lumea creştină la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), a stabilit următoarea regulă: Învierea Domnului va fi sărbătorită după echinocţiul de primăvară, mai precis, după prima Duminică cu lună plină ce urmează echinocţiului. Aşadar data Învierii Domnului a fost corelată de către Părinţii Bisericii cu două evenimente cereşti fixe, nu cu o dată calendaristică, pentru a nu fi afectată de neajunsurile şi greşelile de calcul ale diferitelor calendare.

Calendarul în Apus

La baza calendarului utilizat de societatea civilă europeană şi tot mai mult, azi, de întreaga comunitatea mondială, stă reforma calendaristică operată în vremea lui Iulius Caesar (46 î. Hristos) şi rezultatul acesteia, calendarul cunoscut ca „iulian”. Acest calendar oferea soluţia „rotunjirii” anului astronomic, prin anul bisect. Calendarul iulian avea însă un defect: anul civil sau calendaristic rămânea în urma celui astronomic, cu peste 11 min. pe an, diferenţă care în timp a produs anomalii cu privire la data reală a echinocţiului de primăvară. Astfel, în vremea Sinodului I Ecumenic acest eveniment ceresc era socotit la 21 martie şi, după 1257 de ani, adică în 1582, calendarul îl aşeza cu zece zile înainte de a se petrece, la 10 martie. Din cauza acestui neajuns, corelat cu stabilirea defectuoasă a lunilor pline, data Paştilor s-a depărtat de principiile canonului pascal alexandrin, normativ pentru lumea creştină. De aceea, în anul 1582, papa Grigorie al XIII-lea, cu sprijinul astronomului italian Luigi Lilio, a reformat calendarul iulian. Noul calendar, numit gregorian, devenea recept pentru tot Occidentul catolic şi protestant.

Calendarul în Răsărit

Bisericile Ortodoxe Autocefale s-au călăuzit în continuare după calendarul iulian, deşi acesta determina prăznuirea marii sărbători creştine a Învierii la o dată neconformă. Ortodocşii erau circumspecţi din pricina pretenţiilor papale la supremaţie asupra lumii creştine.

La începutul secolului XX, când, după vechiul calendar, echinocţiul de primăvară rămăsese cu 13 zile în urmă faţă de data lui reală, se resimţea din plin nevoia de reformă a calendarului în ţările ortodoxe. Raţiuni politice, economice, sociale, relaţiile externe au făcut ca ţările ortodoxe să adopte calendarul gregorian în viaţa civilă. România a aderat la el în anul 1919, când 1 aprilie a devenit 14 aprilie. Pentru o perioadă, în ţările ortodoxe au coexistat, astfel, două calendare: unul civil şi altul bisericesc.

O astfel de situaţie de neconceput precum şi problemele legate de eroarea incontestabilă a calendarului iulian, îndeajuns reclamată de savanţi şi teologi încă din secolele 18-19, a determinat desfăşurarea Congresului interortodox de la Constantinopol, din luna mai a anului 1923, la iniţiativa Patriarhului Ecumenic de atunci, Meletie al IV- lea. Rezultatul acestui congres - la care, din păcate, au lipsit Biserica Rusiei şi cea Bulgariei - este noul calendar iulian îndreptat printr-o metodă ştiinţifică care permite un calcul matematic mult mai exact decât în cazul calendarului gregorian. Precizăm: la acest congres interortodox nu s-a adoptat calendarul gregorian, după cum se afirmă în necunoştinţă de cauză sau în mod tendenţios. Acesta din urmă este, în comparaţie cu cel iulian îndreptat, mai puţin precis, înregistrând o diferenţă între anul convenţional şi cel astronomic de 26,02 secunde, astfel că prima diferenţă de o zi se va înregistra în 4000 de ani. Potrivit calendarului ortodox, anul calendaristic este mai lung decât cel astronomic cu doar 2,02 sec., încât prima diferenţă de o zi se înregistrează în 42.772 ani. Prima diferenţă dintre cele două calendare „moderne” va apărea în anul 2800, an care în calendarul gregorian, spre deosebire de cel iulian, figurează ca bisect.

Separaţi de calendar

Rezultatul pozitiv al acestui congres interortodox a fost propus ca soluţie optimă tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, dar nu toate au adoptat noul calendar. Fie de teama producerii unor tulburări, fie din alte considerente, Bisericile Rusiei, Bulgariei, Serbiei, Muntele Athos şi Patriarhia Ierusalimului au rămas la vechiul calendar, neîndreptat, în ciuda erorilor acestuia.

Biserica Ortodoxă Română a adoptat calendarul îndreptat în anul 1923, când data de 1 octombrie a devenit 14 octombrie. În urma acestei hotărâri sinodale nu doar legitimă şi canonică, dar şi foarte utilă, s-a născut curentul de opoziţie al „stiliştilor” sau „calendariştilor” (diferiţi de creştinii pe stil vechi din Bisericile care nu au îndreptat calendarul), curent schismatic care a polarizat în jurul său fanatici şi ignoranţi.

O problemă legată de calendarul îndreptat s-a născut în urma Conferinţei Bisericilor Autocefale Ortodoxe de la Moscova, din 1948 care a hotărât ca, până la o soluţie comună întregii Biserici, Bisericile Ortodoxe care au îndreptat calendarul să serbeze Învierea Domnului şi toate sărbătorile legate de ea odată cu creştinii pe stil vechi. Concesia în spiritul unităţii creştine nu respectă totuşi corectitudinea calendaristică a datei pascale. Pe de o parte, data Paştilor pe stil vechi nu mai respectă de mult canonul pascal alexandrin, orientându-se după o altă lună plină, şi nu după cea pascală. Pe de altă parte, pascalia veche altoită la calendarul îndreptat face ca data Paştilor să cadă dincolo de limita maximă prevăzută de canonul pascal alexandrin (25 aprilie) şi produce coincidenţe anormale între sărbătorile cu dată fixă şi cele cu dată schimbătoare, neprevăzute de Tipicul bisericesc.

Situaţia nu pare să îi deranjeze pe fraţii noştri de stil vechi, care nu dau semne cum că ar avea de gând să îşi corecteze calendarul. Iată cum o situaţie definită ca „provizorie” încă din prima jumătate a secolului trecut a rămas atât de încremenită încât se pare că nu mai supără pe nimeni. Cât despre un sinod panortodox, care să se pronunţe oficial şi irevocabil în această problemă, aşteptăm veşti.

* Prezentul material are ca principală sursă bibliografică articolul Pr. Prof. Petre Vintilescu „Problema unificării calendarului liturgic în Bisericile Ortodoxe”, publicat în nr 2 al rev. „Ortodoxia” din anul 1955