Nu o singură dată mi-au căzut în mână acatiste în care erau pomeniţi trei sau patru membri ai familiei şi de vreo 5 ori mai mulţi presupuşi vrăjmaşi. Pornirea de a arunca pisica moartă dincolo de gardul propriei ogrăzi, veche de când e omul („Femeia pe care mi-ai dat-o, Doamne!” -Facere 3, 12) a făcut furori în media românească de când cu declaraţia tulbure a doamnei Mihaela Geoană cu privire la atacurile energetice la care i-a fost supus recent partenerul de viaţă: „Cred că a fost atacat energetic foarte mult, erau chiar în sală oameni care lucrau în acest sens. Nu ştiu dacă e o teorie sau alta, dar era pur şi simplu paralizat. N-a fost tot timpul, au fost anumite bucăţi, care erau probabil decisive. Cred eu, e o părere personală. Cred că el le-a simţit atunci. Vreau să spun că am simţit foarte mult eu personal, nu aveam energie, nu mă puteam concentra, nu puteam face lucruri, nu eram eu!” (declaraţie în cadrul unei emisiuni la Antena 3). Afirmaţia ar fi rămas probabil la nivel de simplă nostimadă dacă strategul PSD-ului, îl numim, fireşte, pe Viorel Hrebengiuc, nu ar fi confirmat la scurt timp terorismul parapsihologic practicat de rivalii săi politici, altminteri buni amici în viaţa de toate zilele. În opinia sa, Traian Băsescu l-a surclasat net pe contracandidatul său la dezbaterea finală datorită "flăcării violete", un ritual secret care poate aduce noroc.

Prea puţin ne interesează strategiile electorale şi modul în care a fost recâştigată funcţia supremă în stat. Nici nu ne surprinde labilitatea politicienilor, probabil de aceea îi şi pomenim în toate rugăciunile bisericii, bănuindu-le multele slăbiciuni în raport cu marile responsabilităţi care le-au fost încredinţate. Nu vom comenta nici despre flacăra violetă, care a pus pe jar media românească şi care a încins discuţiile din autobuze sau din pieţe.

Altceva ne-a atras atenţia, anume că brusc românii s-au dumirit de ce în ţară nu merge mai nimic, iar dacă ceva merge, devine suspect, deci trebuie distrus. Izbânzi şi eşecuri colective şi individuale şi-au desluşit misterul. Câteva exemple: Revoluţia a fost consecinţa unui atac energetic al americanilor (afirmaţia îi aparţine celui mai mediatizat necredincios din ultimele săptămâni). După ce Adrian Mutu a fost depistat pozitiv cu sibutramină, vrăjitoarea Sultana, după ce a descântat două nopţi, ne-a lămurit în sfârşit: „E blestemat de şase ani, i s-au făcut farmece grele şi încă n-a trecut cea mai mare cumpănă” (declaraţie pentru reporterii cotidianului Libertatea). Dacă nu aţi aflat încă, Toni Tecuceanu nu a fost victima gripei porcine, ci a blestemelor Oanei Zăvoranu revărsate asupra cârcotaşilor. Nu ne-ar surprinde să aflăm că până şi trenurile din România au cumulat în 2009 o întârziere de 4 ani şi 9 luni din cauza aceloraşi atacuri psihologice lansate de către sabotorii economiei naţionale.

Ce comod ne-ar fi să aruncăm toate eşecurile şi neputinţele noastre în cârca celor care „ne poartă sâmbetele”, de cele mai multe ori inamici închipuiţi. Lipsa de inspiraţie şi slăbiciunea de caracter, iresponsabilitatea, suferinţa şi boala, prostia, răutatea, incompetenţa şi în general fatalismul care ne carecterizează nu pot fi puse pe seama unor blesteme, vrăji, farmece, hipnoze, etc, toate cuprinse în preţioasa sintagmă „atacuri psihologice”. Nici măcar pe dracul, singurul vrăjmaş autentic, nu e cazul să îl măgulim, creditându-l cu izbânzi care nu îi aparţin.

Dimpotrivă, recunoaşterea slăbiciunilor, a păcatelor, a nimicniciei, o ştie orice credincios, constituie primul pas spre rezolvarea lucrurilor. Abia îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu omul devine puternic. O spune chiar Mântuitorul, la finalul parabolei vameşului şi a fariseului: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 18, 14). După cum atunci când îşi mărturiseşte cu smerenie nevrednicia, creştinul devine în sfârşit vrednic să primească împărtăşania: „... Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu!” (fragment din rugăciunea premergătoare împărtăşaniei). Postul care ne stă înainte ne poate ajuta să înţelegem că uneori cel mai mare vrăjmaş al omului este chiar el însuşi.