-Călugărie şi căsătorie-

Adevărate drame pot apărea din convingerea că un om căsătorit este, duhovniceşte, un neîmplinit.

Unii istorici bisericeşti încearcă să identifice originea monahismului ceva mai distinct şi anume în prima comunitate creştină, cea din Ierusalim, care le oferă şi temeiul vieţii de obşte. Viaţa acestei comunităţi (dar comunitate de familii) a fost păstrată în timp de anumite grupuri de asceţi celibatari, grupuri identificabile istoric şi amintite de Părinţii veacului al doilea (la mitr. Enăchescu Efrem, Privire generală asupra monahismului creştin, Ed. Mitr. Olteniei, Craiova, 2007, pp. 29 ş.u.) pe fondul aşteptării înfrigurate a Celei De-a Doua Veniri, a cărei iminenţă păreau să o vestească multe din cărţile Noului Testament. Dintre aceşti credincioşi fervenţi, dar singuratici, unii renunţau la traiul în mijlocul comunităţilor de unde proveneau, fie printr-o izolare în propriul cămin, fie prin retragerea în pustietăţi. Când se întâmpla acest din urmă lucru, ei deveneau sihaştri sau anahoreţi (de la gr. anahoreo) şi practicau o asceză aspră. Avem de a face cu o altă sursă a instituţiei monahismului, după toate aparenţele, concomitentă celei enunţate la început.

Persecuţiile au favorizat şi ele apariţia monahismului. Urmăriţi de autorităţi, unii creştini se refugiau în locuri pustii, unde viaţa nu le era primejduită şi acolo continuau să ducă o viaţă de slujire şi de rugăciune. Acolo, de multe ori, întâlneau alţi creştini, retraşi din lume înaintea lor, al căror mod de viaţă şi experienţă se străduiau să le imite. De multe ori, aprinşi de dumnezeiască râvnă, sihaştrii se întorceau în mijlocul persecuţiilor şi mărturiseau – aşa cum a făcut de exemplu, Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Mucenic Neofit.

În ostilitatea pustiului, aceşti singuratici s-au asociat cu timpul şi au format comunităţi de credinţă – expugnabile, cu unele excepţii, doar atacului celui rău. (Această asociere a fost treptat, atât de apreciată încât cei ce doreau să rămână pe mai departe singuri erau discreditaţi necontenit de cei ce preferau traiul de obşte). Fenomenul s-a petrecut de-a lungul secolelor, iar înzestrarea spirituală şi intelectuală a unor personaje sfinte, singulare prin vocaţia teologhisirii, a venit să organizeze exodurile tot mai extinse ale diverşilor solitari, prin reguli ce trebuiau ascultate de bună voie, fără constrângeri de natură exterioară, doar în virtutea credinţei – aşa s-au consolidat voturile. Să amintim pe sfinţii Pafnutie, Teodosie, Pahomie, Macarie, pe Sfântul Ioan Casian sau, mai ales, pe Sfântul Vasile cel Mare. Prin dobândirea unor forme de organizare viabile a luat fiinţă monahismul ca tagmă.

Această perspectivă instituţională nu exclude constanta care, întotdeauna, este credinţa creştină intensă, credinţa ca vocaţie adesea exclusivă. De aceea, în mod firesc, monahismul se asociază cu viaţa solitară, aşa cum traducerea însăşi a termenului mărturiseşte. Dar, astfel înţeles, s-ar părea că intră în contradicţie cu sintagma „viaţă de obşte”; organizarea unei mânăstiri de obşte nu trimite la singurătate, la solitudine, oricât s-ar clama liniştea chiliei; alte virtuţi sunt reclamate. Aşadar, termenul „monahism” se apropie mai mult, din punct de vedere semantic, de înţelesul „viaţă nepereche”, cu trimitere la cuvântul de la Facere „Nu este bine să fie omul singur…să-i facem lui ajutor pe potrivă”(Facere 2,18). Mânăstirea devine locul unde se află cei care s-au desprins de datul biologic al însoţirii, pentru a se putea dedica lui Dumnezeu mai bine, mai aproape de desăvârşire, întru castitate plus celelalte două voturi, sărăcia şi ascultarea. Dar dacă un creştin căsătorit nu poate aspira la viaţa cea mai înaltă pentru că este căsătorit, dacă desăvârşirea creştină este o prerogativă exclusiv călugărească, atunci, oricât ar asculta pilde despre desăvârşiri mireneşti, tot va avea impresia că trăieşte întru nedesăvârşire. Şi adevărate drame pot apărea din convingerea că un om căsătorit este, duhovniceşte, un neîmplinit. Mirenii şi chiar clericii mireni îşi pot rata viaţa familială, dacă îi mistuie gândul că desăvârşirea le este interzisă fiindcă au familie. Şi totul dintr-o neînţelegere, dintr-o greşeală de gândire şi nu mai puţin din cultivarea presupusei preeminenţe a monahismului faţă de viaţa mireană.