Un medic vede multe în viaţa lui, căci pacienţii sunt, dincolo de cazurile de boală, nu de puţine ori şi personaje. Ei bine, mama vedea mai întâi personajul şi apoi boala. Dar parcă la mama fiecare pacient venea înadins cu povestea lui, ca să i-o spună. Parcă fiecare n-ar fi suferit de o boală anume ci de o întâmplare anume. Iar de aici aveam sentimentul că de fapt mama nu se-ntorcea niciodată de la serviciu, ci dintr-o lume fantastică, plină nu de boli ci de destine imprevizibile.

 

- Stai să vezi, dragă, ce mi s-a întâmplat şi zilele trecute. Nu ştiu, parcă sunt abonată să consult toţi nebunii de pe mapamond! Vine una, draga, la mine în cabinet, o ţărancă, s-o consult. O întorc pe toate părţile, o analizez şi-i spun: „Să vii la mine peste o lună cu urina ca să vedem ce tratament iei!”. Şi trece, dragă, o lună, o şi uitasem pe asta, când deodata îmi bate cineva la uşa cabinetului. „Intră”, am zis. Şi cînd se deschide uşa, pe cine văd?! Pe ţăranca aia pe care o consultasem şi care căra cu ea o damigeană. Când am văzut eu damigeana, m-am gândit direct la taică-tău, că-i place ţuica. Să vezi, mi-am spus, mi-a adus nişte ţuică! Mă şi gândeam ce să fac cu damigeana, unde sa o ascund că dacă o găseşte taică-tău, una, două, s-a şi ales praful!

 

- Poftiţi, luaţi loc! I-am spus femeii. Cum vă mai simţiţi? Cum o mai duceţi? Am  întrebat-o eu cu binişorul.

- Cum să mă simt, doamna doctor? Iaca, bine. N-am mai avut dureri în ultima vreme, îmi spune ea. 

- Aţi adus urina?

- Cum să nu, doamna doctor.

- Unde e?

- Uite aici, în damigeană! Am strâns-o de o lună, aşa cum mi-aţi spus!

(fragment din Dan Puric, Fii demn!, Bucureşti, 2011)