Soarele strălucea deasupra avionului pe fundalul unui cer senin având câţiva nori răzleţi dedesubt, albi - sidefii, ca într-o pictură renascentistă. Din avion, deasupra norilor, le puteam vedea contururile dantelate şi strălucitoare şi, paradoxal, în acelaşi timp, vedeam umbrele norilor pe suprafaţa fin încreţită de valuri mici a Mării Mediterane. Eram ca-ntr-o  oglindă în oglindă: cer –apă, apă –cer... 

 

La  întoarcere, de la hubloul avionului am avut prilejul (adevărat privilegiu) de a vedea un răsărit de soare deasupra Mediteranei, ca într-o catedrală cosmică, cu  lumina de o culoare ireală care parcă dintr-odată ne inunda, ne „înduhovnicea” într-o linişte  în care parcă se auzeau coruri de îngeri însoţind rugăciunea noastră. Aşa de impresionant părea totul: „Un cer de stele dedesubt/ Deasupra cer de stele” (Eminescu) iar noi parcă fiind suspendaţi in lumina strălucitoare. Era o imagine de neuitat, pe care o poţi vedea, adică, la care poţi participa o dată sau de două ori în viaţă poate. Priveam, ţinându-ne respiraţia de încântare. “Doamne, ce frumos e să fii oaspetele tău!” (Acatistul “Slava lui Dumnezeu pentru toate”), cât mai sus, cât mai aproape de cer...

Între cele două zboruri cu avionul am vizitat Madridul, o metropolă  modernă, cu  aerul unui  oraş impunător, hrănit timp de secole cu bogăţii aduse şi din colonii şi construit de talentul şi munca, ba, chiar se poate spune, de geniul hispanicilor; arhitectura, dezvoltarea spaţială, parcurile, fântânile, monumentele, toate hrănind la rândul lor ochiul avid de frumuseţe al vizitatorului. 

 

Oraşul arată ca un mare muzeu în aer liber cu spaţii ample, precum Berlinul, în care oamenii (în marea lor majoritate, turişti)  adunaţi în grupuri mari stau ca în faţa unor capodopere. De altfel, la muzeul Prado, emblemă a Madridului, întâlneşti aceşti oameni încântaţi, trecând de la un mare artist la altul, ca în faţa unor lecţii de viaţă şi artă învăţate temeinic, pentru că sunt predate modern de marii maeştri, chiar dacă timpul a trecut peste ei cu secolele şi deceniile, dar care nu se simt, ba chiar putem spune, că aici ne aflăm în locul în care descoperim noi înşine că reuşim să dominăm timpul, adică reuşim să devenim stăpânii timpului, ca-ntr-un spaţiu - timp scos din cotidian, ca-ntr-un continuum spaţio-temporal al “tinereţii fără bătrâneţe”: Velazquez, Goya, El Greco, Rubens... Este o transfigurare a  istoricului în transistoric.

 

Putem spune, cu alte cuvinte, că parcă ne-am afla într-un univers paralel cu al nostru, în care timpul nu mai trece, folosind sintagma întâlnită des în exprimare, dar care nu are o bază  ştiinţifică: “universuri paralele”      

Explicaţia,  dată de  academicianul J. Guitton, ca o replică pentru Hugh Everett, cel care a elaborat “teoria universurilor paralele”, e  un merit al ştiinţei contemporane, al descoperirilor fizicii cuantice: „starea cuantică face trimitere la o lume situată dincolo de lumea umană, o lume unde o infinitate de soluţii virtuale, de lumi potenţiale, sunt făcute să coexiste. Din această perspectivă, se poate admite că universurile zise “paralele”, nu există decât în domeniul cuantic, adică în stare virtuală... O reţea de funcţii ondulatorii în interacţiune se prăbuşeşte într-o lume unică atunci când e observată de acest mare observator, care din afară, modelează în fiecare clipă evoluţia cosmică. Acest observator totodată unic şi transcendent este, în mod absolut, indispensabil existenţei şi împlinirii universului nostru... Dumnezeul iubirii este Dumnezeul cosmic, Dumnezeul cunoaşterii. Dumnezeu este Totalitate.”

 

Totul este creaţia lui Dumnezeu, care conţine Duhul întreg, “Duhul care dă viaţă raţiunii, îi dă frumusete, îi dă forţă.” Conform viziunii holiste de azi, în orice formă de existenţă se oglindeşte întregul, “sufletul  omului poartă  haric pecetea, chipul lui Dumnezeu cel necuprins.” (Părintele Galeriu)