Biserici tradiționale, biserici noi, mișcări  neo-creștine, secte, frății, grupări de caritate, mișcări ezoterice, grupuri sincretice, creștini scientiști, scientologie, creștini s.f., stânga creștină, dreapta creștină; o singură denumire: creștinism. Probabil că nicăieri, nici o religie, nici o doctrină, nici un curent de gândire nu comportă atâta diversitate; de asemenea, nici o religie nu este atât de extinsă, nu numai din punct de vedere numeric, ci și geografic. Iisus este un Nume rostit în toate limbile pământului, Sfânta Scriptură este tradusă pentru toți, semnul Sfintei Cruci amintește pretutindeni Răscumpărarea.

 

Cea mai mare religie a lumii, cea mai dinamică, cea mai cunoscută. Religia care a generat cea mai vastă mișcare spirituală și artistică a omenirii. Religia care a făcut cu putință unificarea unor civilizații antagonice deopotrivă cu edificarea uneia unice, pornind de la mărturiile a patru mici cărți. Religia care a salvat popoare altfel condamnate la extincție. Religia cea mai prezentă de pe fața pământului. 

 

Cu trei miliarde de adepți, adică jumătate din populația lumii ( cu o ușoară creștere), creștinismul deține în continuare, poziția întâi. Trei probleme se conturează, însă: mai întâi, o scădere procentuală mare – cauzată de relativa stagnare a numărului de creștini (la vremea la care Delumeau își scria Religiile lumii procentul era de 3/5 din totalul populației); scăderea demografică dramatică în țările locuite de creștini, accentuată prin îmbătrânirea populației; în sfârșit, distanțarea dintre tineretul țărilor creștine și valorile creștine (nu discutăm motivul acestei distanțări) ceea ce a dat o incredibilă creștere a indiferentismului, a nehotărâților, a alegerii unei alte religii, a ateismului, a agnosticismului (de la 3 milioane la începutul secolului XX la 800.000.000 pentru începutul de mileniu al II-lea), proces înregistrat cu precădere, se înțelege, în rândul popoarelor creștine. 

 

Dar, dacă analizăm cele afirmate anterior, observăm că ele sunt doar efecte, urmări ale unei cauze mai profunde: criza credinței. Scăderea procentuală dă seama (mai ales) de relaxarea activității misionare, chiar de restrângerea ei. Scăderea demografică dramatică trădează nu vreo infertilitate medicală, ci infertilitatea morală, decăderea prin desfrâu, alegerea destinului individualist și, inerent, compromiterea destinului biologic al persoanei, acceptarea comodității ca mod de viață opus modului de viață responsabil. Creșterea numărului de indiferenți, atei ș.a., poate cea mai important și mai urgentă dintre cele trei probleme, trebuie legată de ezitările, compromisurile și concesiile pe care creștinismul contemporan pare să le facă – și le face, începând de la nivel academic, sau mai ales la nivel academic – în fața doctrinelor scientiste, filosofice, sociologice, psihologice cu care vrând-nevrând, concurează. 

 

De fapt, acest ultim aspect dezvăluie însăși gravitatea situației. Pentru un diagnostic corect trebuie să înțelegem de ce tinerii resping ceea ce ei percep a fi o formă de servilism și slăbiciune, abandon vinovat de la propriile adevăruri, criză a credinței la nivel instituțional. Tinerii vor cauze vitale, nu ezitări: nu vor merge după un creștinism perceput ca bătrânicios, bolnav, care își justifică existența numai prin mirosul de cantină socială și medicamente, după un creștinism ai cărui adepți par să spună: ”Uite, merit și eu să exist, sunt și eu bun de ceva.” (Va urma)