L-am cunoscut pe Dan Puric, prin iarna lui 2010 la Mizil, într-o seară aflată sub asediul primei ninsori din acel an secetos; secetos nu numai în esenţa vieţii (apa), secetos şi în idei, secetos în atitudini normale, secetos în cultură, secetos în demnitate... Îl invitasem, împreună cu Liga Tineretului Ortodox de la Mizil, să ţină şi aici o conferinţă. Primarul Mizilului, domnul Emil Proşcan, om de cultură, scriitor înainte de a fi unul dintre cei mai gospodari primari români, nu un simplu politician ca mulţi alţii, ne-a pus la dispoziţie Casa de Cultură. Iar în seara aceea friguroasă, absolut incredibil, în acel magnific Mizil, care pentru mine nu este deloc un mizilic, s-au strâns în sală aproape patru sute de persoane care cu respiraţia tăiată au asistat la acea teribilă desfăşurare de forţe, la acest fenomen — căci Dan Puric este indubitabil un fenomen —, o avalanşă de încântare spirituală şi de atac la baionetă îndreptat împotriva răului.

 

Îi spuneam după conferinţă domnului Dan Puric că, fără îndoială, are vocaţia antropologiei culturale... Ei bine, da, Dan Puric este un soi de antropolog prin vocaţie. Desigur că antropologia sa este una de factură creştină , spirituală şi filosofică, nu este o antropologie strict socială, ca aceea a lui Malinowski, Lévi-Strauss sau Glukman, acea experienţă dobândită după desfăşurarea unei riguroase munci de teren (inevitabilă unui antropolog al culturii) şi de practicare a observaţiei participative.  Cu toate acestea, însă, Dan Puric ne-a obişnuit cu o abordare absolut personală a observaţiei participative,  căci modul în care descrie fenomenul uman contemporan, mai ales societatea românească uşor dezaxată, vine să se structureze după ample observaţii pertinente asupra ambientalului românesc. Dan Puric are charismă, are acel ochi interior care ni-l dezvăluie ca un fin observator al actului social cu implicaţii puternice asupra culturii şi spiritualităţii, asupra firescului ontologic. Pornind de la cartea întrebare Cine suntem?, drumul acesta nu putea merge decât către Omul frumos, pentru ca acum mistagogia lui Dan Puric să ne dezvăluie cheia ontologică a recuperării chipului lui Dumnezeu din om, prin demnitate (demnitatea nu este trufie, vezi a(l)titudinea lui Hristos pe Cruce!). Aşadar, Fii demn!, carte emblematică pentru filosofia antropologică a lui Dan Puric, o superbitate care ne dezvăluie resorturile adânci ale dedesubturilor psihologice care stau la baza educaţiei ce ne vine dinspre firescul ontologic românesc, dinspre inefabilul univers matern — o carte despre importanţa Mamei în formarea Omului, este o invitaţie la înţelegerea rostului verticalităţii în diferenţierea speciilor.

 

Faptul că acest nou exerciţiu al lui Dan Puric are registre antropologice incontestabile, uneori de un umor benefic, absolut terapeutic, îl dovedeşte şi un fragment fabulos care pe mine mă retrimite cu gândul la savantul Konrad Lorenz , omagiat într-un volum coordonat de Carmen Strungaru şi Rainer  Schubert şi intititulat chiar aşa, anesteziant, dar corect: Ce putem afla despre om de la gâşte?... Numai că „Gâştele” lui Dan Puric, amintindu-ne de preludiul „regulatoarei” şedinţe de partid de altădată răstoarnă perspectiva lorenziană, încât la fel de bine eseul său s-ar fi putut intitula: Ce nu ar trebui să aflăm niciodată despre om de la „gâşte”?... Pentru că, din perspectiva unei etnologii a comunismului, „gâştele” lui Dan Puric ne oferă şi imaginea răsturnată a bocitoarelor năimite din folclorul nostru funerar imemorial — propaganda gâgâito-sâsâită versus bocet tradiţional, agitatoare de partid versus bocitoare ale satului! „Trei femei îmbrăcate în halate albe  — asistentele medicale — se-ndreptau gălăgioase către poarta casei. Aşa, văzute de departe, cum îşi balansau trupurile grăsane pe uliţă, semănau cu nişte gâşte bine hrănite ce se duceau la scăldat. Erau vesele. În schimb, mie inima-mi bătea cu putere. «Gâştele» veneau de la policlinica unde lucra mama ca medic. Gălăgioase, dădeau din mâini izbind liniştea satului cu capul de pereţi. Apoi brusc, văzându-mă, s-au apropiat duios de mine. Printre ţambrele gardului, ochii lor de şarpe anaconda mă hipnotizau uşor. Totul devenea fals, duios ca o anestezie. De la privirile lor aerul devenise insuportabil de dulceag. Prin acest aer sufocant cuvintele lor se rostogoleau ameţite spre mine. Paralizat, fără nici un fel de apărare, le-am primit direct în inimă” . Dar în filosofia antropologică a lui Dan Puric mai există şi alte „gâşte”, nu numai gâsca- asistentă. Gâsca-învăţătoare face şi ea parte din ograda cu dobitoace comuniste; apartenenţa la stolul pionierilor, un altfel de comunitate a gâştelor şi gâscanilor comunişti devine o mândrie gâscănească, o extrapolare în ornitologic a comunităţii decăzute în comunism. Dar chiar şi zborul se orizontalizează devenind defilare, ca în îndemnul gâştei-şef de a semna pentru evitarea zborului din stol:

 

„(...) De atunci a trecut mult timp. Ca printr-o minune nu mi s-a-ntâmplat nimic din ce m-a ameninţat gâsca-şef. Dar încet, încet, în mine creştea din nou zborul. Îşi cerea drepturile.

Într-o zi chiar el, zborul, am avut sentimentul că îmi şopteşte:

— Nu-ţi fie frică, cârdul trebuie speriat, asta e metoda lor. Câte biete gâşte, foşti oameni (subl.n.) , au fost obligate să semneze hârtia aceea! Unele au semnat-o de frică, altele şantajate, altele din pur oportunism. Nu uita, scopul lor este să distrugă formaţia de zbor. Căci gâsca-informator, turnându-şi gâsca-prieten, îşi pierde fără să ştie calitatea zborului şi devine o simplă pasăre de curte. Dar să ştii că au fost şi gâşte care au semnat şi au reuşit să nu facă nici un rău. Îşi găsiseră un stil aparte, să informeze gâsca-şef cu tot felul de nimicuri,  obosind-o, mimând un soi de fidelitate, dar nespunând nimic esenţial. Simţeam cum încet, încet mă trezeam dintr-un somn profund (...)” .

 

Zborul acesta despre care vorbeşte Dan Puric nu este altceva decât ontologicul care deosebeşte persoana de individ prin chip. Altminteri suntem cu toţi nişte gâscani, mai stufoşi sau mai jerpeliţi în pene, cu ciocul mai altfel, cu labele mai late şi mai ghieroase, sau nu, mai gâgâiţi, mai sâsâiţi, dar nimic mai mult decât o... orătanie domestică, adică o dobitocenie bipedă. Mi-a plăcut şi trăirea din „Moartea vânătorului” pentru că este un pattern de antropologie creştină fundamentală: „(...) Murea specia din mine şi se năştea omul (subl.n.). De atunci sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine” .

 

Desigur că multe ar fi elementele care ar putea fi scoase în evidenţă, spre un laudatio, la recenta carte a lui Dan Puric; care, altminteri, nu mai are nevoie de nici o laudă — a făcut şi face destul de mult pentru revigorarea autenticului românesc. Dar evocarea memoriei Mamei, ca element al educaţiei, al formării, al zidirii Omului, cred că este punctul central al acestei mistagogii a lui Dan Puric. Mereu i-am ascultat conferinţele, mereu îl urmăresc la televizor, schimb canalele de televiziune în speranţa că unul dintre ele va mai relua un interviu cu Dan Puric, doar, doar voi mai afla ceva despre fabuloasele şi veselele (de bun gust!) intervenţii ale acestui antropolog prin vocaţie.

 

Vă invit la o re-întâlnire cu demnitatea, ca factor recuperator al autenticului, vă invit la re-descoperirea universului copilăriei, la re-descoperirea valorilor naţionale, la re-descoperirea valorilor familiei normale, vă invit, aşadar, la o lectură savuroasă, la un umor de mare calitate, invitându-vă, cu Dan Puric, aşa: Fii demn!...  

BIBLIOGRAFIE:

Puric, Dan. 2011. Fii demn!. Bucureşti: în regia autorului.