Chiar dacă se simte prizonierul unei vieţi pe care o înţelege ca „problematică”, omul nu mai găseşte timp să reflecteze la ceea ce ar trebui să fie. Ceea ce-l menţine în acest ritm este faptul însuşi de a refuza, prin obişnuinţă, să mai interogheze stările de îndoială, de tristeţe, de teamă, de angoasă care-i populează mintea. Refuzul lui merge şi mai departe: încetează să-şi mai evalueze „obişnuinţele”, ceea ce va fi devenit; încetează să aducă în discuţie consecinţele tendinţei sale de a nu mai reflecta la spectacolul în mijlocul căruia trăieşte şi la regizarea căruia participă aproape inconştient. 

Fără a scăpa total de această obişnuinţă aproape naturală lumii, căutătorul în Hristos asistă neputincios la involuţia interioară a acestei societăţi în uitare de sine, populată de oameni transformaţi în victime a modului în care şi-au dirijat şi construit existenţa. Oameni înstrăinaţi de orice valoare spirituală, care trăiesc cu o intensitate exasperantă doar tensiunea materială a vieţii şi care refuză cu obstinaţie să meargă dincolo de ea! Oameni care trăiesc experienţa umbrelor sub semnul luminii, orbi în faţa evidenţei că aceste umbre construiesc o existenţă lipsită de conţinut. Orice hotărâre, orice raţionament, orice apreciere, orice sentiment, toate generate de această obişnuinţă, conţin ceva care-i leagă la o imagine uniformizând existenţa creată. Viaţa în întregul ei este trăită doar ca luptă pentru supravieţuire, acum şi aici, indiferent de consecinţe, urmare a unei înverşunate tendinţe inconştiente de a-i nivela toate componentele. Trăind-o astfel, uităm că ea este şi altceva decât ceea ce am decis că este în necunoştinţă de cauză. Uităm că existenţa nu este numai supravieţuire şi competiţie, ci şi bucurie de a exista pur şi simplu, voinţă de a-ţi dărui momente de intensitate spirituală care te evadează din închisoarea unei lumi căreia omul i-a creat limite, frontiere, reguli interne, lipsite de viaţă, toate la un loc transformând treptat persoana în individ biologic.

 

Privind derularea banală a unei zile, orice căutător în Hristos înţelege că existenţa pe care am creat-o ne urmăreşte punctual şi că ceea ce ar fi trebuit să fie minunat va fi devenit artificial, lipsit de intensitate, de viaţă chiar. Vieţii noastre îi lipseşte Viaţa! Elaborăm argumente fastidioase care pot convinge că ea trebuie să fie aşa cum o vedem şi-o înţelegem, ternă, inexpresivă, încât - din lipsă de atenţie, prin pierderea acuităţii reflexive generată de obişnuinţă - ajungem în situaţia de a crede că existenţa este doar ceea ce trăim şi vedem. Aidoma turistului călător care, rulând pe lungile autostrăzi legând marile oraşe, va fi uitat drumurile naţionale, mici, conviviale, pline de un farmec aparte, satele, văile, câmpiile, munţi… autenticul naturii în toată splendoarea ei. Obişnuinţa de a alege şi a ne îndrepta cu aroganţa cuceritorului spre ceea ce pare imperios generează credinţa că nu mai există nimic în afara lui. Toate aceste momente, pe cât de elaborate pe atât de nesemnificative, te pot împiedica să nu mai sesizezi frontiera dintre autentic şi fals, umbră şi lumină, eroare şi adevăr. Iar mecanismul care creează o astfel de situare existenţială, indicând „imperiosul”, autosusţinându-se prin argumente pe cât de strălucitoare pe atât de lipsite de forţă şi coerenţă interioară, este mai pervers decât ni l-am putea imagina, pentru că maniera lui funcţională se extinde la toate domeniile vieţii. El uniformizează viaţa golind-o de misterul pe care-l poartă continuu cu sine. Din fiinţe create cu capacitatea de a ne uimi, de a experia creator intensitatea tainică a existenţei şi bucuria unicităţii clipelor care-o compun, devenim, treptat, apologeţii unei expresii care învăluie distrugător această minunată stare care ne-a fost dăruită, până într-acolo încât cel care dobândeşte conştiinţa afundării în tenebre este luat drept nebun. Sau… mai elegant, un visător incorigibil.

 

Într-un fel, acest nebun este aidoma copilului, deoarece, ca şi acesta, el are încă puterea de a se bucura la fiecare pas. Este capabil încă să experieze intensitatea clipelor simple, emoţia aşteptărilor, sau să creadă în realitatea viselor. Acest nebun va fi observat în ce măsură lumea îl instalează pe copilul transformat în adolescent, în faţa primelor experienţe. Iniţial, acestea nu ating, deocamdată, capacitatea lui de a crede, de a se bucura, de a spera sau de a se uimi. Însă ceea ce el învaţă este dinainte gândit, metamorfozat şi explicat de această lume atât de bine organizată după chipul propriilor sale valori goale de conţinut spiritual. Iar rezultatul nu se lasă aşteptat, deoarece copilul ajunge, treptat, să perceapă ca natural mediul golit de Dumnezeu care i se propune… sau impune. Poate că răbufnirile lui ocazionale -legate, de ce nu?, de inadaptarea la o parte din regulile artificiale şi goale de spiritualitate ale lumii - revolta incipientă, asimilată de cele mai multe ori capriciului adolescentin, sunt doar încercări de rezistenţă naturală la regulile care i se impun şi cu care el nu se simte în armonie, cu care nu rezonează.

 

 

Mai târziu, tânăr adult, participând la o lume căreia îi cunoaşte superficial funcţionarea, va continua ca, dincolo de reflecţie, să o fasoneze în sensul în care ea l-a dirijat până la vârsta alegerilor. Din acea clipă, el decide şi alege constant ca şi cum ar face-o de la sine. În egală măsură, acţionează crezând că o face în chip liber. Nu mai sesizează astfel că ceea ce el consideră a fi libertatea lui, este în fapt o situaţie şi o stare generată de un proces prea întortocheat pentru a-i mai descifra sensurile. De aceea, reflecţia lui critică în raport cu ceea ce trăieşte se apropie cu vigoare de nivelul zero. Participarea lui, în măsura în care aceasta mai există, are loc în sensul plierii pe „valorile cunoscute”, acceptate şi autorizate, care vor fi decis în ce măsură alegerile sale comportă un „infailibil” grad de libertate. Evident, referindu-ne la „valorile cunoscute”, nu mai avem în vedere valorile morale şi spirituale. Acestea nu mai sunt necesare şi recunoscute ca fundamentale în această lume formatoare.