Povestea arhetipală a lui Cain și Abel pare a-și fi pus amprenta pe mai toate poveștile cu sau despre frați din Biblie. Cu gemenii Iacov și Isav, de pildă, lucrurile stau prost de la bun început—chiar de la începutul începutului.  Citim în Facere 25: „Copiii au început a se zbate în pântecele Rebecăi și ea a zis: "Dacă aşa au să fie, atunci la ce mai am această sarcină?" Mai mult, despre Iacov citim că a ieşit „ţinându-se cu mâna de călcâiul lui Isav,” ca și când s-ar fi zbătut să i-o ia înainte întâiului născut.  Semn rău, își vor fi spus cei din vechime: un început care nu prevestește nimic bun.  Ca să fie și mai limpede premiza conflictului, aflăm că tatăl, Isaac, „îl iubea pe Isav, pentru că îi plăcea vânatul acestuia; iar Rebeca iubea pe Iacov” (Fac 25, 28). 

 

Într-adevăr, firul poveștii se toarce după același model al conflictului între frați.  Curând, ambiția lui Iacov, dublată de lipsa oricăror scrupule, ies la iveală.  Ați ghicit, probabil: este vorba despre povestea, rămasă proverbială, a blidului de linte.  Sau poate nu ați ghicit sau ați uitat de vorba aceea cu vinderea „pe un blid de linte”... Așadar Isav se întoarce de la câmp, istovit după o lungă hălăduială (Scriptura—Fac 25, 27—îl descrie, destul de negativ, ca „trăind pe câmpii”, spre deosebire de Iacov, care „era om liniştit, trăind în corturi”). Este mai cu seamă hămesit, aproape mort de foame.  Fratele său îi întinde un blid de linte, însă nu ezită să profite de situație în modul cel mai josnic: "Vinde-mi mai întâi dreptul tău de întâi-născut! ... Jură-mi-te acum!" (Fac 25, 31.33).  Lăsând deoparte considerațiunile teologice (sunt importante, însă le lăsăm pe altădată), din punct de vedere moral „târgul” la care Iacov îl obligă pe fratele său (un blid de linte contra succesiunii la conducerea familiei) este abject. Mă întreb care om, trăind cu așa frate, nu ar prefera să-și ia câmpii ...  

 

Tensiunea dintre cei doi gemeni se amplifică pe măsură ce se apropie moartea lui Isaac. Simțindu-și sfârșitul aproape, acesta îi cere primului născut—succesorul de drept—să-i gătească un ultim ospăț (din vânat, desigur, cum îi plăcea lui), cu intenția ca apoi să îi acorde binecuvântarea și conducerea efectivă a neamului.  Firește, după toate cele de mai sus, cititorii se așteaptă la vreo altă stratagemă prin care Iacov să încerce uzurparea poziției de întâi-născut.  Ei bine, se poate întotdeauna mai rău! De data aceasta avem de a face cu o întreagă conspirație. Iacov și mama sa pur și simplu îl înșeală pe bătrânul, de acum orb și aflat pe patul morții.  Detaliile sunt savuroase, vă invit să citiți textul de la Facere 27.  În sfârșit, Iacov își vede ambițiile împlinite, fie și cu prețul ruperii definitive a relațiilor cu Isav.  

 

Amărăciunea și furia acestuia din urmă deschid o nouă etapă a istorisirii. Fugind de răzbunarea fratelui său, mereu urmărit și în primejdie de moarte, Iacov ajunge treptat să conștientizeze depărtarea sa de Dumnezeu. Rămâne și această tranziție un subiect pentru un număr viitor. Pentru moment mă grăbesc să scot în evidență faptul că reapropierea de Cel de Sus va obliga și la rezolvarea conflictului cu Isav, astfel încât povestea lui Cain și Abel să nu se repete.  

 

Așadar, Iacov are o experiență, să spunem, „mistică”, o vedere a lui Dumnezeu față către față—„Am văzut pe Dumnezeu în faţă”, rostește el; și a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică faţa lui Dumnezeu” (Fac 32, 30).   Ba chiar, dacă citim versiunea grecească a textului (Septuaginta) „forma lui Dumnezeu” ...

 

 

Bine, bine, dar cum rămâne cu Isav? Scriptura nu lasă în suspensie acest conflict, ci revine îndată la firul poveștii despre frați. Mai precis imediat după scena vederii lui Dumnezeu față către față, citim următoarele (Fac 33, 1.10):  „Atunci, ridicându-şi ochii, Iacov a văzut pe Isav, fratele său …. Iacov însă a zis: când am văzut faţa ta, parcă aş fi văzut faţa lui Dumnezeu”. Deși nu este imediat evident cum să interpretăm aceste rânduri (istoria exegezei patristice și rabinice oferă mai multe posibilități), este limpede că o anumită și importantă conexiune există între chipul lui Dumnezeu și chipul fratelui. Împăcarea cu Dumnezeu aduce după sine refacerea legăturii cu semenul; sau, mai bine, relația față-către-față cu Dumnezeu este coextensivă cu un mistic față-către-față între om și om. Gândind în felul acesta le urmăm creștinilor din Alexandria secolului II, a căror formulă penetrantă se păstrează în scrierile lui Clement: L-ai văzut pe fratele tău, l-ai văzut pe Dumnezeul tău (Clement Alexandrinul, Strom. 2, 15).