21,38... Ajunge şi Părintele Profesor Mihai Milea, sufletul şi amfitrionul acestui fenomen de la Maliuc. Cobor în goană şi îmi iau reverenda, pe care o lăsasem o clipă datorită căldurii insuportabile de pe insulă. Ne oprim şi Părintele împarte diplomele pentru ediţia din această vară a taberei. Apoi adresează şi dânsul câteva cuvinte participanţilor, încurajând tinerii să re-descopere valorile spirituale autentice cuprinse în obiceiurile tradiţionale româneşti. Tentat şi Părintele Profesor de o critică îndreptată împotriva consecinţelor aiuristice ale exagerării acestei corectitudini politice europenoide, fără a minimaliza aportul de cultură şi civilizaţie al Occidentului, evident, dânsul subliniază că în perspectiva re-afirmării unei identităţi româneşti în noul context geo-cultural european, ar trebui să revenim mai amplu asupra dimensiunii tracice a civilizaţiei stră-româneşti, mai degrabă decât a celei latine, a cărei influenţă a fost deja exagerată din dorinţa de a ne integra într-un concert axiologic mai degrabă apusean decât răsăritean. Interesant mi se pare şi cum prezintă subtil superioritatea de mândrie naţională a poporului rus (nu a comuniştilor şi trotskiştilor) care ştie să-şi reevalueze cultura în noul context social-cultural şi politic iradiat din duhul, uneori pestilenţial, al globalizării.

 

21,50... Se proiectează al doilea film, „Panaghia sau petrecerea sufletului”. Filmările au fost realizate tot de Anişoara prin 2004 sau 2005 în satul Pechea din judeţul Galaţi; ni se prezintă obiceiurile de înmormântare din această zonă. Ideea centrală a ritului de trecere este comunicarea cu cei plecaţi, contribuţia celor vii la pregătirea, netezirea, drumului spiritual dincolo de vămile cereşti pentru cel răposat. Un ritual complex, plin de semnificaţii. Se remarcă eforturile deosebite şi atenţia surprinzătoare în cuprinderea celor mai interesante detalii de înmormântare: se atârnă colăcei într-un pomişor, un soi de arbore al cunoaşterii eschatologice — este acelaşi arbore al vieţii, de fapt, dar care marchează atingerea vârfului, a momentului iniţiatic al trecerii în dimensiunea metafizică. Este prezent şi motivul scării, concretizat din realizarea unei scări confecţionate din baghete împletite din pâine. Cadrele se succed şi ne introduc într-o atmosferă misterioasă; muzica este foarte bine aleasă pentru a da un background impresionant. Pe acest fundal vedem cum bărbaţii consumă la priveghere tradiţionalele pahare de tărie. Din perspectivă teologică momentul acesta este, evident, lipsit de orice relevanţă spirituală, dar din perspectivă antropologică el are valoarea sa de obicei popular ce sugerează dorinţa de comuniune. Într-o altă încăpere, femeile mai tinere din familie, ascultă cu mare atenţie amintirile depănate de cele mai în vârstă despre cel adormit. Pomişorul este „împodobit” şi cu alte obiecte în aşteptarea apariţiei sufletului celui răposat după miezul nopţii; se caută cel mai mic semn al trecerii sufletului, în mişcarea unei ramuri a pomişorului, într-un potenţial incident ieşit din comun, în căderea unui obiect din pom etc. Dacă acest semn, ne spune Anişoara, din timpul aşteptării sufletului la miezul nopţii, nu se pune în evidenţă atunci se interpretează că răposatul nu găseşte în pomul ritual ceea ce-şi doreşte. Mă întreb ce le-ar explica Cristina Pîrvu studenţilor ei canadieni de la cursul de limbă şi civilizaţie românească pe care îl ţine la York!... Probabil că, obsedaţi de morbiditatea din mitul lui Dracula din viziunea siderantă a lui (A)Bra(ha)m Stoker, vor găsi în toate aceste obiceiuri confirmări asupra geniului fatalist al românilor. Poate mă înşel eu, deşi nu cred. Mi-aduc aminte, în acest context, ce dezamăgiţi au fost elevii Părintelui Profesor Jonathan Hemmings de la Lancaster, Marea Britanie, când în timpul vizitei de la Bran le-am spus că Vlad Ţepeş nu are nicio legătură cu această sforărie literară irlandeză şi că nu a locuit nici măcar o singură noapte acolo, Branul fiind numai un loc de trecere pentru voievodul valah. Mă priveau cu un sens foarte înţelegător, ca şi când „pricepeau” că de fapt intenţionez să nu-i iniţiez în marea taină a vampirilor carpatini. Ajunseseră chiar să mă contrazică, spunând că „ştie Stoker ce ştie!!!” şi că este inutil să încercăm să ne mai debarasăm de trecutul nostru vampiricesc! De docta ignorantia!... 

 

22,32... Chiar dacă este foarte târziu se prezintă, totuşi, slide-show-ul „Peisajele Deltei” realizat de soţii Rusoiu. Deşi numai pasionată de fotografie, fără a avea o legătură strict profesională cu arta imaginii (deci cu antropologia vizuală), doamna Rusoiu a realizat nişte fotografii de o eficacitate vizuală educativă fantastică. Îmi place mai ales un apus de soare fotografiat la capătul unui tunel verde realizat de aplecarea ramurilor copacilor ce străjuiesc aleea care străbate drumul de la căminul taberei către ponton. Pare a fi un drum de iniţiere; în contextul celui de-al doilea documentar prezentat de Anişoara Ştefănucă imaginea îmi sugerează o barcă aşteptată la capătul tunelului care este însăşi viaţa: luntrea lui Caron; atmosfera şi mitologia acvatică a Deltei mă face să gândesc ciudat — moartea ca o trecere, dar o trecere ca o plutire pe deasupra apelor, aşa cum va fi fost la întemeierea lumii plutirea Duhului pe deasupra apelor cosmice primordiale sau cum va fi fost plutirea Mântuitorului pe ape când venea către ucenicii aflaţi în barcă şi care credeau că văd o nălucă. Talentul doamnei Rusoiu este realmente incontestabil.

 

Aproape de miezul nopţii ne retragem extaziaţi, fiecare dintre noi pe pontonul viselor personale, până mâine... De fapt tot pământul nostru este o mare arcă plutitoare pe acele ape cosmice de care vorbeam mai sus. Mâine ne vom întoarce pe ţărmul grijilor cotidiene...

 

8,30... Pleacă Sebastian cu Anişoara, Părintele Aurel cu toţi ai lui şi Părintele Tincu cu Amalia şi Anuşka lor. Deja suntem mai săraci. Tristeţea despărţirii începe să se facă simţită.

 

17,30... Plecăm şi noi cu o barcă pe care o plătim scump (200 RON). Zburăm rapid peste valuri până la Tulcea  pentru că Ştefan a făcut din nou o infecţie digestivă; pentru mine tabăra s-a încheiat, dar ediţia din această vară a fost un adevărat succes. Rămân până duminică Mitu cu cei de la ASCOR şi LTCOR.

*

Şi câte ar mai fi de spus! Despre bucuria copiilor care au primit ajutoarele, despre bucuria noastră de a ne revedea cu ei. Mai sunt multe de făcut pe aici. Hotărâm să revenim, de data aceasta între 30 august şi 2 septembrie, cu o parte dintre enoriaşii de la Blejoi. Dar stabilesc cu Mitu să continuăm construcţia aceasta minunată, acest pod către conştiinţele oamenilor din Deltă, întinzându-le o mână de ajutor, după posibilităţile noastre, dar continuând demersul nostru de a realiza aici un muzeu de antropologie culturală.

 

Pe fundalul unei sirene ce răzbate strident dinspre zona de acostare a navelor militare din portul Tulcea privesc spre cer la un pescăruş. Vreau să îmi administrez o doză de zbor magistral care să îmi ajungă până la întoarcere... Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere! Gata, hai acasă, avem treabă!...