Preotul a fost reclamat regelui că nu binevoieşte să vină în templul regal şi că îşi rosteşte predicile pe câmp. Scandalizat, regele însuşi s-a dus la locul unde preotul,  înconjurat de o mare de oameni, se ruga aşezat pe iarbă şi i-a spus: „Părinte, de ce stai în praful câmpului şi nu mergi la templul cu cupolă de aur?”. „Pentru că Dumnezeu  nu stă în templul tău!”, răspunse preotul. Regele, supărat, spuse: „Dar nu ştii că s-au cheltuit douăzeci de milioane în aur pentru ridicarea acestei minuni?” „Ba da, răspunse preotul, dar această risipă de aur de care vorbeşti nu are pe dinăuntru decât aburul cald al orgoliului tău!”. 

 

În uniformă, costum sau odăjdii, dictatorul oricărei epoci are capul doldora de cele mai nobile intenţii. El pare persoana providenţială trimisă să salveze lumea sau măcar neamul cu planurile-i măreţe. Supuşii săi se pot considera privilegiaţi doar pentru simplul fapt că îi sunt contemporani. Într-adevăr, prin calităţile sale îşi surclasează net semenii. Deţine, bunăoară, o vedere formidabilă: vede şi mai ales prevede tot! Are auzul perfect (nu neapărat cel muzical): înregistrează toate informaţiile despre toţi subalternii şi mai cu seamă cele care nu-i convin. Beneficiază de un gust impecabil: carnea prea rumenită sau prea în sânge îl indispune pentru tot restul zilei. Simţurile toate îi sunt încordate la maxim, gata să adulmece eventualele pericole. Nu se consideră excesiv de pretenţios, ba chiar în adâncul inimii se ştie modest, dar nu admite ca o picătură de cafea să se prelingă pe peretele exterior al ceştii.  Este un ahtiat al curăţeniei: prosopul aşezat strâmb sau o cută la haină pe bună dreptate îl scot din sărite.  

 

Nu greşeşte aproape niciodată. Dar şi când greşeşte o face cu stil şi întotdeauna pentru cauze nobile. Nu suportă contraopinia şi nici critica, în schimb adoră laudele şi ovaţiile celor din jurul său. De altfel îşi formează anturajul după acest unic criteriu: toţi să se supună necondiţionat şi fără cârtire voinţei sale suverane, pentru că oricum el ştie ce e mai bine pentru ei. Confundă ploconeala cu declaraţia de dragoste şi obedienţa o ia drept competenţă. Nu tolerează în proximitatea sa persoane de o inteligenţă comparabilă cu a sa: obraznicii trebuie puşi la punct!; cât despre inteligenţele superioare sieşi, nu încape îndoială, acestea nu s-au născut încă. Cu toate că, se ştie, deţine toate răspunsurile, nu acceptă întrebări de la oricine şi în general de la nimeni. Când totuşi se găsesc câţiva care să îl contrazică sau să-l critice, se înfurie subit, crezându-se victima unui complot, iar toţi cei care îndrăznesc măcar să îi susţină privirea sunt fie „neaveniţi”, fie posedaţi de „duhul răzvrătirii”. El nu iubeşte niciodată, deoarece este mult prea satisfăcut de propria desăvârşire. De aici şi ticul său: se uită des în oglindă ca nu cumva un fir de păr rebel să îi lezeze perfecţiunea. 

 

Dacă se roagă o face pe scurt, iar Cel de Sus ar face bine să îi răspundă grabnic  deoarece trimisul Său pe pământ are agenda încărcată. Nu mai citeşte decât arareori, deoarece cultura îi prisoseşte de-acum. În schimb îşi dă adevărata măsură în administraţie,  concepând sistemul perfect în care oamenii acţionează mecanic, fără să mai gândească: el, marele strateg, le-a gândit pe toate dinainte!  Nu râde decât la glumele spuse de el şi oricum nu le permite celorlalţi să glumească în preajma lui. Nu plânge niciodată, un om atât de puternic nu-şi îngăduie asemenea slăbiciuni. Nu se teme de nimeni şi de nimic, afară de boală şi de moarte. Asta este singura lui fobie: cu cât devine mai mândru de puterea sa, cu atât se teme mai tare de moarte. De aceea întotdeauna analizele îi sunt la zi, iar medicul este apelat de obicei la primul strănut. Se crede mai deştept decât predecesorii şi probabil imposibil de egalat de către succesori. Uneori admirat, alteori temut, niciodată iubit, dictatorul oricărei epoci va intra, desigur, în cărţile de istorie, dar nu şi în inimile oamenilor.

 

Diavolul, cel mai mare strateg al lumii, ştie că iubirea de putere înăbuşă puterea de iubire. Din acest motiv nu încetează să şoptească insidios: „îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea ei, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc!” (Luca 4, 6). Hristos declară cu totul altceva, spre marea dezamăgire a ucenicilor care îi cereau întâietate şi spre dezarmarea celor ahtiaţi după funcţii înalte: „cel care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” (Marcu 10, 43, 44). Altfel spus, cel mai mare dintre toţi este cel ce iubeşte cel mai mult. Sfinţii au devenit cei mai iubiţi dintre pământeni tocmai pentru că au iubit cel mai mult. 

 

Cel care nu-l preţuieşte, ci-l dispreţuieşte pe semenul său, cel care jecmăneşte (chiar în scopuri „nobile”) şi nu dăruieşte, cel care îşi construieşte cariera sau averea pe seama suferinţelor şi a lipsurilor celorlalţi, că ocupă sau nu o funcţie publică (dar cu atât mai mult când o ocupă), se cheamă trădător de Dumnezeu şi de neam. Se prea poate ca filele stufosului, voluminosului, grandiosului său raport de activitate să exale aburul cald al orgoliului său nemăsurat, ca în povestea de mai sus.