Nu vom afla niciodată ce suntem cu adevărat. Cu toate acestea, ne rămâne ca obligație încercarea de desluși și defini conținutul ființei noastre. Cel care o face în Hristos, fără a avea pretenţia că se poate cuprinde cu obiectivitate, înțelege că propria-i persoană este un alt tu, un om care trăiește ca un altul, continuând să rămână constant el însuși. Cu prudență, prin constatări şi verificări treptate, căutătorul află că, fără a-l înlocui, el este celălalt, mai mult decât și-ar fi imaginat-o. Nu în totalitate, ci în rețeaua esențială a ființei sale. În caz contrar, n-ar mai fi el. 

 

A avut nevoie de atenţie şi discernământ pentru a o descoperi. Iar ceea ce-a descoperit se condensează într-o realitate care constituie profilul potențial al persoanei umane: din clipa în care deschidem ochii, până în cea în care adormim, din clipa primei noastre străluciri de conştiinţă până la întâlnirea cu veşnicia, suntem chemaţi să fim puternici în credință, să sperăm şi să întindem armonia iubirii noastre peste tot ceea ce este aproape sau departe de noi. De aceea, căutătorul în Hristos nu se simte niciodată singur și niciodată departe de celălalt, deoarece trăiește interior iubirea Lui pentru cei pe care-i iubeşte căci, înainte de toate, poartă cu sine imaginea răstignită şi înviată a Mântuitorului. În ea vede prezent Chipul Lui care-i descoperă că unul din marele păcate pe care-l săvârşeşte omul este acela de a nu crede și, în consecință, de a nu încerca. Marele păcat de a te lăsa dus de val, de a ocoli și a ascunde în pliurile uitării speranța întemeiată în iubirea care crede! Speranţa îi spune, astfel, că un drum nu are niciodată un capăt și că în dreptul a ceea ce noi numim “capăt” se află un alt început, obligatoriu de continuat: este Calea care duce la Viață.

 

Urmând drumul pe care l-a început, raportându-se mereu la Cel care este Viața, continuu modelat de cuvintele Lui, căutătorul în Hristos descoperă, nu fără dificultate, ce este şi cum arată în faţa conştiinţei sale reala lui imagine - cu putinţele şi neputinţele ei. Treptat, înțelege și cu ce seamănă imaginea lui în mintea celorlalţi, fără ca profilul acestei imagini să-l influențeze în drumul pe care-l parcurge. A deveni interesat de imaginea pe care o au ceilalţi despre el nu ar avea nicio valoare atât timp cât nu va fi dat el însuși un verdict legat de ceea ce reprezintă această imagine în faţa propriei sale conştiinţe. Dacă ceea ce realizăm este urmarea unui orgoliu care se vrea safisfăcut, pentru ca oamenii să vadă “ce suntem noi”, atunci suntem, în realitate, de o slăbiciune înspăimântătoare. Făcând astfel, acționăm chiar împotriva profilului nostru ontologic, deoarece fiinţa noastră purtătoare de Chip ne cere continuu să o gândim, să-i dăm zilnic partea de biruinţă în lupta cu noi înşine, să o ajutăm să crească, dăruindu-i armonia căutărilor noastre împlinite faţă de conştiinţă şi nu faţă de voința de imagine în ochii celorlalți. A căuta, în consecință,  a desăvârşi o pasiune, un dar, până la ultima limită omeneşte posibil, a iubi dumnezeieşte o fiinţă, a face binele la tot pasul, toate acestea, fără un scop în sine, ci doar pentru  hrănirea fiinţei care-şi croieşte drumul spre desăvârşire... aceasta este chemarea omului aici, pe pământ! Opiniile celorlalţi despre acest drum, ale celor care nu-L cunosc pe Hristos decât din auzite ...? De cele mai multe ori, simple intervenţii făcute din perspective care nu au nimic în comun cu idealul perfecţiunii la care este chemată fiinţa. Ele sunt importante numai în măsura în care observațiile de bun simț constituie puncte de interogare, de reflecție în realizarea acestui drum. În simplul lor sens de păreri, sunt trecătoare şi nesemnificative. Aceasta presupune ca acela care caută în Hristos  să acorde importanță unor îndreptăţite critici care i se adresează, dar să nu se conducă, în realizările sale fundamentale, potrivit opiniilor care nu conțin, nici măcar de departe, spiritul cuvintelor Celui care este Viața. 

 

 

În raport cu opiniile celorlalți, iubirea rămâne singurul criteriu valid de orientare. Așa cum iubirea față de orice ființă vie este criteriul care validează căutările în Hristos. Însă a o manifesta ostentativ față de ceilalți presupune existenţa unei fatale imperfecţiuni, care trebuie eliminată chiar din momentul apariţiei ei. Iubirea este un sentiment minunat. Ea nu se dă în spectacol, ci este misterioasă, intimă, jertfelnică, miraculoasă, transfiguratoare şi, înainte de toate, mereu nouă. Va da rezultate înmiite atât timp cât ne vom detaşa de ceea ce vrea să spună imaginea noastră în ochii celor care ne privesc, cât o vom face dintr-o convingere care nu are nimic de-a face cu categoriile estetice şi valorice ale lumii în care trăim, adică pur şi simplu dintr-o profundă chemare interioară a vieții care-L trăiește intim pe Hristos.

 

Nu reuşim să facem înţelese întotdeauna celorlalţi dorinţele şi gândurile noastre, pentru că nu avem nici cuvintele și nici puterea de a exprima până la capăt o existenţă complexă prin ea însăşi, existenţa minţii noastre. Oamenii se opresc adesea la partea vizibilă a realităţii. Aceasta ține de aspectul superficial al judecăţii pe care-o fac, ceea ce arată că mulţi dintre ei nu participă decât rareori la zbuciumul care acompaniază o fiinţă în drumul pe care-l parcurge. Căutătorul a făcut-o conştient de riscul deciziilor luate, însă în perspectiva unei vieţi pe care voieşte să o trăiască în Hristos, ceea ce presupune o consistentă doză de curaj şi responsabilitate. A alege numai  în funcţie de ceea ce-i cere conştiinţa, fără teamă, fără prejudecăţi şi înainte de toate, dincolo de orice oportunism, înseamnă a câştiga bătălia faţă de propriile-şi slăbiciuni și faţă de orgoliul de a nu căuta, mai întâi, puterea. Așa reușește să se păstreze în ritmul căutărilor care construiesc ființa, conducându-o spre Hristos, alături de ceilalți.