O dorinţă nerecunoscută nu poate fi influenţată, adică schimbarea începe cu disponibilitatea de a schimba propriile prezumţii. (S. Freud)        

A trecut un secol de când noţiunile de psihanaliză sunt la îndemâna  psihiatrului, devenind instrumente de investigare. Observarea comportamentului în timpul asociaţiilor libere, precum şi interpretarea sensului simbolic al cuvintelor şi al viselor oferă ,,un limbaj descriptiv virtual, ce poate fi folosit atât de profesionişti cât şi de către public, fără pericolul stigmatizării. Psihanaliza are un arbore genealogic întins pe un secol, dar psihanaliza singură  este insuficientă în cabinetul medicului psihiatric”, scria doctorul Alexandru Trifan în lucrarea intitulată Aproximaţii divergente în centrifuga psihanalitică, trecând în revistă câteva aspecte din istoria psihanalizei. 

Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung au fost prieteni apropiaţi într-o perioadă. Cu timpul, Jung, considerat succesorul lui Freud, s-a detaşat de maestrul său, având drept cauză  dorinţa sa de a desexualiza psihanaliza. Începând cu Jung, profesioniştii au descris psihicul, împărţindu-l, pentru  psihologia academică, în categorii funcţionale - atenţie, memorie, percepţii, sentimente, voinţă... sau în forme, cum sunt cele ale lui Jung - animus, anima, Sine, extroversie, introversie. 

 

Freudismul explică forţa vitală a psihicului, energia instinctuală, ceea ce este însă insuficientă pentru complexitatea  omului modern. Jung reuşeşte să pună bazele unei psihanalize minisexualizate, descriind complexele, introversia, extroversia şi, în mod special, arhetipurile care propulsează subconştientul colectiv. 

 

În celebra „Carte Roşie”, completată cu desene,  imagini-simbol folosite ca instrumente ale contemplaţiei, considerată de specialişti cheia întregii sale opere şi publicată de moştenitori de-abia în anul 2000, Jung oferă radiografii ale Sinelui, ale subconştientului colectiv, registrul straniu al realului neînchipuit: „Sufletul meu mă duce în deşert, în deşertul propriului meu Sine. Nu mă gândeam că Sinele meu e un deşert, un deşert uscat, fierbinte, colbuit şi fără apă. Călătoria duce prin nisip fierbinte, îmi croiesc drum încet, fără ţintă vizibilă, fără speranţă. Ce înfiorătoare e această pustietate. Am impresia că drumul duce atât de departe de oameni”. 

Grupul postfreudian al lui Abraham Maslow realizează o întoarcere la poziţiile prefreudiene când nu se ştia nimic de inconştient, refulare sau sexualitate, ci doar despre motivaţii şi scopuri, interese de suprafaţă, intelectualizate şi pozitivate. Una din rădăcinile postfreudismului este existenţialismul.  Un alt curent este cel neofreudian, care  pune în valoare concepţiile lui Adler despre sociabilitate, autoafirmare, Sine şi creativitate.

 

Însă, rămân întrebări suspendate, la care numai Freud a putut da un răspuns. De exemplu, la întrebari de genul “Ce anume susţine forţa trăirilor care apar în fluxul psihic continuu?” sau “Ce anume direcţionează atenţia şi cu ce funcţionează motorul excavatorului care scoate din străfundurile memoriei uitatele amintiri?”, răspunsul lui Freud este: energia instinctuală. Oricât de greu i-ar veni intelectualismului academic să recunoască un primus movent instinctual, el şi numai el este cel adevărat... Fără Freud, focul psihic s-ar stinge şi cazanul care încălzeşte sufletul s-ar răci şi ar îngheţa, dar şi formele şi categoriile psihice, conductele care fac să circule căldura mentală ar lipsi. Prin urmare, fără freudism nu se poate, dar acesta se dovedeşte insuficient pentru a susţine mentalitatea omului civilizat” (dr. A. Trifan).

Omul vremurilor noaste are nevoie să înţeleagă complexitatea trăirii nu numai prin prisma energiei instinctuale, a sexualităţii, cum accentua Freud, a progresului tehnicizat adus de civilizaţie, ci în sensul dat de Mircea Eliade: “A trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios şi, dacă Dumnezeu nu există, totul nu e decât cenuşă”.  Mircea Eliade a pus în centrul cercetării sale de o viaţă, omul religios, pentru care viaţa are un sens.   

 

A trăi aşa cum ne-a învăţat Iisus înseamnă a-ţi clădi în timpul vieţii  “mormânt în cer” nu numai pe pământ, de aceea trebuie să citim Sfânta Scriptură. Să ne apropiem de cuvântul viu al Sfintei Scripturi, cu dragoste, cum spunea Mitropolitul A. Bloom, să o citim  ca pe  ”o scrisoare în care suflă viaţa pe care o primim şi căreia îi răspundem cu sufletul şi trupul, cu întreaga noastră făptură.”  Şi îndemnul lui către noi, de a citi Biblia astfel, se continuă cu un paralelism excepţional între înţelepciunea omenească şi cea divină: “Diferenţa între înţelepciunea omenească, care ne învaţă şi ne obligă să acţionăm  conform  calapodului şi  înţelepciunea lui Dumnezeu constă, în primul rând, în faptul că prima se bazează mereu pe experienţa trecutului, fie individuală sau colectivă. Cauza din care Dumnezeu face un anumit lucru nu se află în trecut, ci în viitor.  În acest sens, orice acţiune a creştinului are o natură eshatologică, adică este îndreptată spre împlinirea finală a istoriei, spre împărăţia lui Dumnezeu deja înfiinţată.”

 

Un om care a găsit un răspuns la întrebarea despre sensul vieţii este un om religios, aşa cum spunea şi Enstein, care ne îndemna să ne apropiem de definiţia credinţei dată de  Ludwig Wittgenstein: “a crede în Dumnezeu înseamnă a vedea că viaţa are un sens.”