Panenteism:  Credinţa că fiinţa lui Dumnezeu include şi pătrunde întregul univers, astfel că totul există în Dumnezeu. Spre deosebire de panteism, panenteiştii declară că fiinţa lui Dumnezeu nu este epuizată de univers, ci este mai mare decât acesta. Dumnezeu este afectat de fiecare eveniment din univers, de aceea cunoaşterea lui Dumnezeu se schimbă şi creşte. În acelaşi timp însă, Dumnezeu îşi menţine integritatea personală şi realitatea deplină.

Panteism: În sens literal “totul este Dumnezeu”. Potrivit panteismului, Dumnezeu şi universul se identifică în esenţă. Mai exact, panteismul caracterizează legătura apropiată dintre lume şi realitatea divină, ca în cazul anumitor religii, precum hinduismul. O variantă a panteismului consideră că Dumnezeu este „sufletul" universului, acesta din urmă fiind “trupul” Său. 

Paradigmă: O paradigmă este o structură conştientă sau inconştientă de gândire, credinţă şi acţiune. Schimbarea de paradigmă presupune o schimbare în cadrul acestei structuri, rezultând în capacitatea de a percepe şi gândi lucrurile diferit şi, prin urmare, de a răspunde într-o manieră radical nouă sau diferită. 

Paradox: Un paradox poate apărea sub forma unei afirmaţii aparent contradictorii, sub forma unor afirmaţii multiple care se contrazic reciproc sau sub forma unei afirmaţii care se află în contradicţie cu judecata sănătoasă sau cu o atitudine larg răspândită. Credinţa creştină afirmă câteva paradoxuri, adevăruri independente, aparent ireconciliabile şi totuşi puse alături prin credinţă. Un exemplu citat deseori este credinţa că Iisus Hristos a fost Dumnezeu deplin şi om deplin. 

Parousia: Termen grecesc folosit pentru a desemna a doua venire a lui Iisus Hristos, la sfârşitul istoriei. În mod literal, termenul înseamnă “prezenţă”. Prin extensie, a ajuns să desemneze întoarcerea lui Hristos, momentul în care prezenţa Sa va fi revelată în mod deplin.

Patripasianism: Termen format din cuvintele greceşti pater (tată) şi pascho (a suferi). Patripasianismul constituie o specie timpurie de modalism şi sugerează că Dumnezeul unic (Tatăl) S-a întrupat ca Fiu, S-a născut din Fecioară, pentru a suferi şi a muri pe cruce. Credinţa a fost declarată eretică de Biserica Primară.

Păcat: Necredinţă, neîncredere şi respingere a lui Dumnezeu şi înlăturare a Lui din centrul realităţii. Potrivit Bibliei, păcatul este atât starea de despărţire şi de alienare faţă de Dumnezeu a omenirii căzute, cât şi neascultarea deliberată a omului faţă de voia lui Dumnezeu, manifestată în gândire sau fapte concrete. Ca parte inerentă a condiţiei umane, păcatul este universal, manifestându-se atât colectiv, cât şi individual.

Păcatul originar: În sens strict expresia se referă la păcatul neasacultării comis de Adam şi Eva. În sens larg, păcatul originar este starea de alienare faţă de Dumnezeu, stare în care se nasc toţi oamenii. În contrast, dreptatea originară (sau neprihănirea originară) este starea de inocenţă care i-a caracterizat pe Adam şi Eva, înainte de căderea în păcat. Astfel, deoarece nu se răzvrătiseră încă faţă de Dumnezeu, primii oameni erau neprihăniţi (drepţi, fără păcat) în faţa lui Dumnezeu. Din perspectivă istorică, concepţia despre păcatul originar a pus în discuţie modul în care păcatul lui Adam îi afectează pe oameni, şi anume prin transmiterea naturii căzute a lui Adam sau prin faptul că Dumnezeu impută păcatul lui Adam şi urmaşilor acestuia.