Labirintul nu reprezintă totdeauna un inconfort strict concentraţional — concentraţional în sens lumesc, desigur, căci din perspectivă metafizică poate fi şi altceva; el poate reprezenta, dar cu siguranţă chiar este astfel, o deschidere spre un orizont altitudinar al cunoaşterii în sensul că re-direcţionează corect căutarea autenticului. În Încercarea labirintului, interviul excepţional pe care Claude-Henri Roquet îl realizează cu Mircea Eliade, savantul sesizează acest element din perspectiva istoricului religiilor; deşi cel care îi ia interviul este un arhitect, deci unul care are vocaţia construcţiei, surprinde sensul eliadesc al acesteia, anume al dezvăluirii prin învăluire — Sacrul se ascunde în Profan . În Intrări în labirint, Christian Crăciun face acelaşi exerciţiu de orientare vectorială, ca un excelent critic literar care tocmai vrea să folosească Logosul în exerciţiul hermeneutic al labirintului, ca un soi de Cârlig de care se agaţă pentru a ieşi din labirint. Aşadar intrăm în labirint tocmai pentru ca să păşim către Adevărata Ieşire, nu spre oricare alta. 

 

Editura DACIA XXI a publicat recent în colecţia „Scriitorii la ei acasă” cartea lui Christian Crăciun, Intrări în labirint, a cărei primă ediţie apăruse la Libra în 2000. Christian Crăciun ne apropie prin acest admirabil exerciţiu, cuprins în rândurile acestor eseuri de investigaţia filosofică a lui Wittgenstein: „(...) Şi apoi, fascinaţia intrărilor în labirint este tocmai năucitoarea lor varietate. Dacă paginile ce urmează au o cît de firavă unitate, ea e dată de paşi” (Crăciun 2011:11) . Iar rigoarea „matematică” a maieuticii ni se dezvăluie imediat: „Trăim prea puţin pentru a avea timp de demonstraţii. Abia avem timp pentru ipoteze. Nu am făcut, la drept vorbind, decît firave exerciţii de-asupra limbajului. Ce a ieşit? Un adaos la haos...” (ibidem:11). Păi nu suntem în faţa unei imense cohorte de artişti ai deconstrucţiei care tocmai aceasta nu mai ştiu să practice: maieutica? Oare nu suntem înconjuraţi de o covârşitoare masă de analişti şi specialişti în toate care vin să ne înnebunească cu perspectiva unui ameţitor şi stângaci pozitivism postmodern menit a ne explica totul şi nimic?!... Iată de ce exerciţiul de stil al lui Christian Crăciun este admirabil, tocmai pentru că ne întoarce privirea dinspre orizontalul eminamente teluric, încercând să scăpăm de mirajul labirintului, încercând să verticalizeze căutarea noastră şi arătându-ne că labirintul, departe de a fi locul de care trebuie să ne îndepărtăm, ar trebui să devină mai degrabă instrumentul de care ar trebui să ne folosim tocmai spre a ne ridica spre Logos. Astfel, demersul lui Christian Crăciun devine o Cruce a gândirii care ne arată soluţia ieşirii oferindu-ne, paradoxal, invitaţia intrării: intri pe brânci ca să ieşi vertical...

 

Nu-mi vine acum în minte o altă posibilitate decât aceasta: dacă ar fi trăit în epocă, atunci cu siguranţă Christian Crăciun ar fi fost unul dintre cei de la Rugul Aprins. Printre scriitorii şi filosofii existenţialişti creştini de acolo, ar fi fost unul care mânuind sabia cuvântului ar fi făcut, alături de Părintele André Scrima, o magnifică descriere a isihasmului din perspectivă antropologică; aceasta pentru că, în mod incontestabil, Christian Crăciun este un antropolog al limbajului, un expert în arta explicării resorturilor care relaţionează Omul cu Logosul, pe calea limbajului. 

 

Aşa cum arată şi Dan C. Mihăilescu în prefaţa la Intrări în labirint, intitulată sugestiv „Cuvinte fericite”, hermeneutica lui Christian Crăciun gravitează în jurul sensului heideggerian iradiat de colosala întâlnire cu Ioan Alexandru: „Dacă ar fi să căutăm, totuşi, un numitor comun al referinţelor şi aplicaţiilor lui Crăciun, cred că acesta rămîne Cuvîntul, Logosul. Aici este urma profundă lăsată în zona esenţială a eului său de «ghiara» heideggeriană prin intermediul acelui Ioan Alexandru care ne-a fermecat pe mulţi la începutul anilor şaptezeci” (Crăciun 2011:8). 

 

Toată colecţia de idei cuprinse în acest volum este fabuloasă, dar acum mă întreb ce ar zice Michel Onfray dacă, de pildă, ar citi această superbă frază care trimite la înţelegerea tragediei unei epoci prin prisma decăderii în instinctul primar al alimentaţiei, ca substitut pentru gândire: „O întreagă epocă se lasă decriptată în această frază şocantă. Cînd pentru o întreagă societate a mînca devine o performanţă, actul implică nu numai o regresie în instinctualul animalic, pentru unii apare într-adevăr ca o veselă dizidenţă. Să fie acesta unul dintre motivele subliminale pentru care unii continuă să idealizeze «epoca» încă şi azi? Gestul atât de banal al ingurgitaţiei căpăta astfel un fel de aură magică, se resacraliza. Redeveneam tribul gata să-l divinizeze pe aducătorul de hrană. Şi pe de altă parte, gata să-şi apere cu străşnicie «porţia» de intruşi. S-au şi scris adevărate fenomenologii ale cozii, analogic simbolic al junglei. Se povesteşte în noua mitologie populară despre vecinii care-i «turnau» la foruri pe cei din apartamentele de unde răzbăteau prea des mirosuri de friptură. Respectivii locatari erau prin definiţie suspecţi, ca orice ieşea din schema generală. Erau predestinaţi pentru rolul de victimă sacrificială. Cine ar fi crezut că tocmai în acest interval istoric anti-spiritual îi va fi dat hranei să-şi recîştige (fie şi într-o formă degradată) ceva din originara ei sacralitate?” (op.cit. 15 — subl.n.) .

 

Dar dincolo de acest episod de un umor rafinat, rămâne ancorarea lui Christian Crăciun în absolut, ca atunci când face aceste afirmaţii: „Cred că fundamentarea în absolut a individului este revelaţia” (op.cit.:19) sau „(...) Căci şansa de a primi revelaţia este ab initio a fiecărui om. Este pînă la urmă definiţia însăşi a omului (...) Intrăm în categoria lucrurilor despre care nu se poate vorbi a lui Wittgenstein (...) Fără explicaţii. Revelaţia este cale, Dao, poteca pe care înaintezi în deplină linişte, fără să te aştepţi a găsi nimic la capăt. Sau mai bine zis, fără să-ţi pui nici o secundă problema că drumul acesta ar avea vreun sens, adică un capăt” (op.cit.:20). 

 

Nu se poate face o prezentare a acestei superbe cărţi în atât de puţine cuvinte. Vorba lui Christian Crăciun (cu tentă wittgensteineană!), orice limbaj este şi o ratare în cunoaşterea autentică. Adevărata cunoaştere, cea prin urmarea revelaţiei, este cea firească, a tăcerilor zgomotoase. Încât şi noi vă dorim să participaţi la această înţelegere a revelaţiei urmărind firul (Ariadnei?!) prin labirintul admirabil şi devorator întru cultură a credinţei propus de Christian Crăciun. Modul cum Christian Crăciun ne face să trecem de la fizica microparticulelor la sensurile multi-dimensionale ale existenţei, de la topologia limbajului la iluzia zborului, admirabila viziune cinematografică a Crucificării şi sintagme precum Cel Desculţ, Cel Spânzurat pe Lemn, ne dezvăluie un scriitor cu tentaţia misticii, aşa cum arătam şi undeva, mai sus, cu trimitere la Rugul Aprins, tăcerile wittgensteniene şi notele din Sfântul Ioan Scărarul („Visul este mişcarea minţii în vremea nemişcării trupului”) sunt elementele care fac lectura acestei cărţi fascinantă. Prin republicarea acestei cărţi editura DACIA XXI ne îndeamnă spre Excelsior, deci spre ieşirea din labirint...

 

Vă invităm, aşadar, să intraţi în Labirintul Cuvântului, dincolo de care singura ieşire este... în Sus.

BIBLIOGRAFIE: 

Crăciun, Christian. 2011. Intrări în labirint. Cluj-Napoca: Editura DACIA XXI.