Acum, când tihna sărbătorilor a trecut şi ne întoarcem cu toţii la truda zilnică, s-ar cuveni, ca buni creştini, să rostim cu dorire: Doamne, te rog cu umilinţă ... ajută-mi să pun început bun şi să port mai multă grijă de sufletul meu... Şi pentru că de multe ori se spune că pentru a trăi mai frumos, avem nevoie de modele, iar cele ale sfinţilor ni se par uneori îndepărtate şi prea greu de urmat, doresc să vă fac cunoscut unul simplu, omenesc, a cărui vie amintire o puteţi afla şi voi, în drumurile voastre. Un om, un preot care şi-a trăit fiecare zi din cei 43 de ani lucrând conştient şi temeinic la mântuirea sufletului. Grăbit să-şi împlinească rosturile, el ar putea fi un exemplu pentru fiecare din noi.

 

Într-o Duminică de decembrie, Casa de cultură din Urziceni a găzduit un festival de colinde mediatizat şi de posturile de televiziune. La ora la care am ajuns, holul era neîncăpător, iar sala arhiplină: de la grupurile de copii până la corala preoţilor din localitate – toate vârstele aveau reprezentanţi. Sărbătoarea colindelor oferă un trofeu ce poartă numele celui ce a iniţiat-o: pr. Prot. Stelian Băducu. Odată numele lui rostit acolo sus, pe scenă, acea sală plină de forfotă şi emoţie şi-a ţinut răsuflarea, de parcă se aştepta ca părintele să apară cu zâmbetul său cald şi bun, în reverenda impecabilă, şi să aducă odată cu el bucuria regăsirii.....

 

Şi tot atunci, acolo, se lansa o carte în memoria celui care timp de 6 ani a gospodărit rosturile protoieriei. Fiecare pagină era o mărturie de dragoste şi apreciere venită din partea celor care l-au cunoscut, care l-au iubit şi care, la trei ani de la plecare sa, îi duc dorul. E dorul de seriozitate şi trăinicie, de hărnicie şi devotament dar mai presus de toate, dorul de dragostea şi râvna cu care le făcea pe toate. Nu e dat oricui să primească cu bucurie şi să ducă timp de zece ani greaua cruce a zidirii unei catedrale ca pe o frumoasă şi necesară jertfă spre mântuire. Să te implici în viaţa unui oraş fără prea mari tradiţii culturale şi să faci să rodeasca faptele celor dispuşi să schimbe faţa lucrurilor, să publici cărţi, să te afli în şcoli şi în spitale, să-i cauţi pe cei nevoiaşi pentru a-i ajuta, să fii un soţ şi un tată model, făcându-i pe-ai tăi să înţeleagă rosturile prea puţinului timp petrecut cu ei, să-ţi măsori cu pasul locul unde să fii îngropat – ca o premoniţie a prea grăbitei plecări, şi mai ales să nu te plângi, să înţelegi şi să dăruieşti – să nu pridideşti a parcurge  sute de km pentru a-i face pe părinţii soţiei să se bucure de un concediu în familie, iată tot atâtea gesturi fireşti, făcute cu exemplară discreţie.

 

Când în ajunul Anului Nou am sunat-o pe soţia dumnealui, D-na Georgeta Băducu, să-i trimit gândurile noastre bune, încurajările şi toată dragostea noastră, ea mi-a spus: “Suntem împreună cu cei apropiaţi ai familiei şi la 12 fără un sfert mergem la mormânt, să fim împreună!”. Atunci am înţeles că moartea e un prag înspăimântător doar pentru cei goi de fapte bune. Aceia care au trăit ca părintele rămân vii şi aproape, dincolo de mormânt, ne zâmbesc din fotografiile de pe pereţi, ne mângâie şi ne încurajează în clipele de cumpănă. Şi mai ales ne adună de la zeci de km, învăţându-ne că în numele prieteniei să ne lăsăm grijile cotidiene şi să ne facem timp pentru a fi împreună, pentru a umple golul  prea dureros rămas în casă, pentru a aprinde în ochii celor doi copii ai săi, Diana şi Andrei scânteia dorinţei de a mai vorbi despre tatăl lor... 

 

De cele mai multe ori ei, cei plecaţi, sunt mai vii decât noi, pentru că trăiesc prin darurile lăsate din timpul vieţii. Părintele trăieşte – drept dovadă câteva cuvinte ale celor mai buni prieteni, colegi de seminar şi facultate: „Mi-e dor din ce în ce mai des de discreţia ta eleganta şi politicoasă... De când ai plecat, nu ţi-am dus lipsa, ca şi-nainte, te simţim lângă noi, mai ales la slujbe, ca de obicei, dar nu înţeleg cum poţi tu să fii la Liturghie lânga mine la Garoafă şi lângă Marius, tocmai la Constanţa. Ştii că mie de mic, mi-a fost frică de moarte, dar acum de când ai plecat, parcă mi-a mai trecut. E ca şi cum ar trebui să plec într-o ţară străină, necunoscută, dar ştiind că am acolo un frate....” (preot Constantin Chirilă). „Când văd lacrimile curgând pe obrajii soţiei sale, aş zice că nu pe el trebuie să-l plângem pentru că taina ctitoriei Părintelui a fost ridicată dintre neputincioasele schele de aici la înălţimea zidirii mareţe de dincolo. A semănat aici un zid şi s-a întâlnit acolo cu cerul, a ridicat aici un timp şi a aflat acolo veşnicia, a suspinat aici a neputinţă şi a aflat acolo mângâiere.” (preot Marius Moşteanu)

 

Aşadar, dacă în drumurile voastre treceţi prin Urziceni, nu ocoliţi oraşul pe şoseaua de centură şi, chiar de va fi să ajungeţi la destinaţie cu o jumătate de oră mai târziu, căutaţi catedrala oraşului. Încercaţi să nu vă lăsaţi păcăliţi de gândul că n-aveţi timp; învăţaţi să vă faceţi timp!  Învăţaţi lecţia de a-ţi trăi clipa dăruită azi de Dumnezeu,  pentru că nu ştii dacă ziua de mâine îţi va mai aparţine! Şi, căutându-i amintirea părintelui Stelian, învăţaţi să trăiţi frumos, arzând şi transformând simplele calitaţi în virtuţi.

 

Înaltă, zveltă şi albă, catedrala are - dincolo de zidirea ei - la marginea treptelor, în dreapta, un mormânt la fel de alb, ca o prelungire firească, un ultim gest de dăruire şi  statornică amintire: mormântul ziditorului ei. 

 

Tăcerea lui e numai o părere, vorbesc faptele, vorbesc oamenii, vorbesc, în lumina caldă a răsăritului, sfinţii pictaţi în biserică. Numai noi să ştim să le-ascultăm, să le privim cu sufletul, încercând să le înţelegem. Străjuind cu credinţă, rugându-se cu dragoste şi veghind discret destinele celor pe care i-a păstorit, părintele Stelian reprezintă îndemnul şi modelul de care avem nevoie. Şi să nu uităm că fiecare din noi, la locul dăruit de Dumnezeu, îşi poate face lucrarea  asemenea lui, făcând ca preoţia universală  să nu rămână doar o vorbă goală.