Ne întoarcem la relaţia dintre antropologie şi „spionaj”, antropologie şi colonialism. Nu este o simplă întâmplare faptul că antropologia culturală britanică este de departe cea mai dezvoltată astăzi. Ea s-a profilat şi prin acumulările de date din timpul ocupaţiei britanice în colonii. Din acele vremuri datează cele mai importante descrieri ale culturilor şi civilizaţiilor din India şi Australia. Numai că intervenţia, fie şi din simpla dorinţă de cunoaştere a unui eveniment, influenţează tocmai desfăşurarea evenimentului. Într-o oarecare măsură şi intervenţia cercetătorului asupra obiectului cercetării sale modifică structura acestui obiect / fenomen / eveniment. Din această perspectivă demersul antropologic poate să aibă şi influenţe distructive dacă nu este realizat cu maximă atenţie. Cu cât o comunitate tribală, de pildă, este mai bine făcută cunoscută lumii civilizate, cu atât mai mult ea încetează să mai fie sălbatică, dar în acelaşi timp şi lumea „civilizată” se îmbogăţeşte pentru că prin datele colectate de antropologii culturii află ceva mai mult despre ceva ce odinioară numai bănuise. Elementul civilizator marcat asupra diverselor civilizaţii aborigene a dus treptat la ieşirea acestora din sălbăticia ingenuă şi la incorporarea de elemente de modernitate care au afectat virginitatea / ingenuitatea acelei culturi. 

 

Vine vorba despre „spion” în sensul în care în acest fel era receptat iniţial un intrus în viaţa unei comunităţi izolate aflate în anumite zone de interes. Au existat şi cazuri când antropologii au avut o soartă tragică pentru că au determinat reacţia de respingere a unor populaţii care nu erau dispuse la o colaborare şi o comunicare de cunoaştere reciprocă. Unii dintre aceştia au plătit chiar cu viaţa curajul de a se apropia de anumite grupuri de sălbatici. 

 

Cineva întreabă dacă nu a existat chiar şi o dimensiune militară a acestor cercetări în sensul formării de specialişti în culegerea de date care să folosească ulterior mişcărilor de trupe prin teritoriile din zonele de junglă, din timpul diverselor războaie; în acest context, cu siguranţă, asemenea specialişti, chiar dacă ar fi fost bine intenţionaţi, ar fi putut fi desigur bănuiţi de cu totul şi cu totul alte scopuri decât de scopurile nobile ale unei cercetări pur ştiinţifice şi ar fi putut fi clasificaţi ca spioni. Toate aceste discuţii care se deschid acum, deşi contextul de aici, din tabără, este caracterizat de evidenta dezorganizare specifică unui observaţii spontane, devine interesant pentru eventuale abordări ulterioare. Totuşi comentariile acestea mi-aduc aminte de un studiu extrem de serios semnat de Profesorul Gheorghiţă Geană şi publicat în ediţia dedicată aniversării a o sută de ani de la naşterea lui Konrad Lorenz, eveniment desfăşurat la Universitatea din Bucureşti . Acolo, domnul Profesor vorbeşte foarte competent despre riscurile observaţiei participative.

 

 

Dar nu de puţine ori s-a manifestat şi reversul acestei medalii în sensul că unii dintre cercetători au fost influenţaţi de cultura populaţiilor studiate. Sebastian punctează foarte bine acest aspect prin evidenţierea câtorva cazuri de convertire a cercetătorilor la cultura / religia / obiceiurile grupurilor de indivizi pe care îi studiau. Practic, această interacţiune este structurată pe o funcţie biunivocă şi care presupune atât aculturaţia cât şi inculturaţia. Dar, în fine, se consideră un eveniment de cercetare antropologică reuşită numai acela în urma căruia fiecare dintre cei doi, cercetătorul şi / sau nativul, simte că între ei s-a creat o relaţie de prietenie, de dependenţă sufletească.

 

În final cineva propune repetarea prezentării lui Sebastian în momentul când va sosi echipa de filmare de la Trinitas TV. Totuşi mi se pare că astfel s-ar pierde prin regizare mult din farmecul spontaneităţii de acum. Nu cred că este o idee bună, mai degrabă facem un atelier de dezbateri pe o temă de genul: Efectele globalizării asupra culturilor locale şi pericolele internaţionalismelor oficializante.

Pe la 20,46 începe prezentarea documentarelor realizate de Anişoara Ştefănucă. „Ceata vătafilor – comuniune în tradiţie şi spiritualitate” se intitulează primul documentar. Este realizat cu mijloace rudimentare, dar o dată stăpânite foarte bine, acestea pot genera rezultate comparabile cu cele obţinute cu o cameră video profesională. Efortul trebuie remarcat din start. 

 

Filmul, realizat prin decembrie 2009, ne prezintă un obicei legat de tocmirea cetelor de colindători, de formarea acestora, practic este prezentarea unui întreg ritual cu profunde reverberaţii creştine arhaice din Poiana Mărului, Ţara Bârsei: tocmirea vătafilor.Esenţial, în acest context, mi se pare faptul că totul începe cu binecuvântarea pe care flăcăii o primesc de la preot.Totul începe de la Biserică, acest axis mundi în jurul căruia se desfăşoară toate evenimentele semnificative ale comunităţii. Îmi place preotul; un tip înalt, cu barbă lungă şi cu părul strâns în coadă (seamănă cu un călugăr, pentru că cel de-al doilea preot, bine tuns şi frezat, mi se pare a fi preotul mirean al satului iar celălalt, desprins parcă din icoane, pare a fi mai degrabă de pe la o mânăstire de prin apropierea satului; aflu ulterior că şi cel înalt este tot preot de mir într-un cătun din Poiana Mărului — ce ţinută spirituală impecabilă la un preot de mir! Preotul cel înalt le vorbeşte flăcăilor, înainte de a le da binecuvântarea. Le aminteşte că au o datorie sfântă, de a le anunţa celor din comunitate evenimentul epifanic. Tricolorul, prezent foarte des în bisericile de prin Ardeal, este pentru mine o icoană a Sfintei Treimi, puţin mai abstractă: roşul simbolizează sângele Mântuitorului, Fiului, „care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (...)”, galbenul simbolizează lumina harului Sfântului Duh, nimbul de lumină din jurul capului sfinţilor din icoane, iar albastrul reprezintă cerul tainic din care ochiul Tatălui veghează asupra creaţiei Sale.

 

 

Prima audiţie a colindului are loc tot la biserică. Interesantă mi se pare atmosfera; este cu totul deosebită de cea standard, prezentă în bisericile munteneşti, foarte balcanizate. Nu este nimic, absolut nimic, oficial şi sterp. Sunt menţionate la urări numele preotului şi preotesei. Flăcăii vin şi cu fete, toţi sunt îmbrăcaţi în costume populare. Un tânăr o ţine de mână pe o fată, pe un fond muzical popular braşovean. Pieptarele flăcăilor sunt secţionate pe o parte; văd pentru prima dată genul acesta de pieptar — sunt frumos brodate, precum cele obişnuite pentru Ardeal, dar le lipseşte unul din braţe, pieptarul fiind agăţat numai de braţul drept. În biserică se cântă două, maxim trei colinde; din nou preotul cel înalt intervine şi remarcă frumuseţea versurilor şi mesajul lor arhaic creştinesc.

 

Sunt prezenţi la expunerea făcută de Anişioara şi copiii Părintelui Angelică, parohul de la Maliuc. Vasilică este foarte năzdrăvan şi Maria mai liniştită. Se arată şi ei captivaţi, chiar dacă sunt totuşi mici de vârstă.

 

Anişoara face după vizionare o introducere în metodologia antropologiei vizuale. În calitate de cercetător trebuie să deranjezi cât mai puţin atmosfera (cu referire la eventuala intervenţie a unei echipe de filmare), afirmă ea. Experimentul desfăşurat de Anişoara Ştefănucă la Poiana Mărului, spune Mitu, aduce aminte de experimente de acelaşi gen făcute de Ernest Bernea.