La început de an nou—dacă tot e să ne raportăm la anul nou civil - se potrivesc bine citirile din Scriptură pe care le auzim în preajma Bobotezei.  Proorocul și Botezătorul Ioan îndeamnă la pocăință; apoi Hristos însuși preia mesajul și rostește aceeași chemare: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!” 

De-a lungul Evangheliilor, și de la apostoli până în zilele noastre, pocăința (schimbarea minții, întoarcerea și calea-ntoarsă spre Dumnezeu, con-vertirea) a rămas mesajul fundamental al Bisericii.  Iar porunca Celui Înviat către ucenicii Săi, anume convertirea oamenilor „din toate neamurile” și transformarea lor în ucenici ai lui Hristos, rămâne valabilă și astăzi. Însă această lucrare se face prin împletirea eforturilor și energiilor noastre cu harul dumnezeiesc—cum spun teologii, „sinergic”.  Tocmai de aceea e loc mereu de mai bine. 

 

Adevărul este că în două milenii de propovăduire creștină au avut loc adesea silnicii de care nu ne putem rușina îndestul: convertirea la Hristos a fost uneori impusă de presiunea familiei, a tribului, sau a Statului, prin amenințări politice, prin promisiuni de mai bună integrare „în rândul lumii”, cu șpaga și zăhărelul sau cu sila și sabia.  Desigur, unele neamuri, unele denominațiuni creștine, și unele regimuri politice au păcătuit în această privință mai mult decât altele.  Însă cu toții—chiar și ortodocșii, chiar și românii—avem ce învăța din Evanghelie.  

 

Despre cei doi ucenici aflaţi pe cale de la Emaus la Ierusalim (Evanghelia după Luca 24) am mai scris în trecut.  În Duminica Învierii, cei doi părăsesc Ierusalimul și pe tovarășii lor adunați.  Sunt dezamăgiți și sătui de mirajul mesianic care lăsase loc unei realități amare: cel despre care speraseră până în ultima clipă că ar fi Mesia, Hristosul, a fost răstignit fără drept de apel („Ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas...”) de o coaliţie a intereselor între statul poliţienesc al Cezarului şi establishment-ul politico-religios al iudeilor.  Ce să mai spere, ce să mai aștepte?  De ce să mai zăbovească în Ierusalim?  E limpede că se întorc acasă, la ale lor.  Pentru Evanghelistul Luca, a cărui istorisire începe și se încheie în Ierusalim, plecarea din orașul sfânt și despărțirea de adunarea ucenicilor echivalează cu o tragică separare de Dumnezeu. 

 

Ce să le spui unor suflete atât de traumatizate, cum să-i întorci spre Ierusalim pe cei ce au decis să plece, cum să-i „convertești”?  Să citim Evanghelia: „Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască”.  Așadar, deși nu Îl percep cum se cuvine—așa cum și Maria Magdalena, deși vorbește cu Cel Înviat, îl ia drept grădinar (In 20, 14-15)—cei doi nu sunt fără de Dumnezeu; Însuși Hristos îi însoțește, li se arată și le vorbeşte.  Deși se află față în față cu Domnul, cei doi se dovedesc perfect opaci la această prezență. Încep prin a-L lua de sus pe străin, explicându-i ca unui biet ignorant, „cele ce s-au întâmplat în Ierusalim zilele acestea, cele despre Iisus Nazarineanul” (Luca 24,18-19). Înţelegerea le este oarbă, pendulând între posibilitatea ca Iisus din Nazaret să fi fost un „profet puternic în faptă şi-n cuvânt” (Lc 24, 19) sau un mesia mincinos (Lc 24, 21: „nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel”). Problema lor, cum aflăm din diagnosticul duhovnicesc dat de Hristos, este că nu pot percepe mai mult întrucât sunt nepricepuţi şi zăbavnici cu inima (Lc 24, 25)— „organul” simțirii duhovnicești le este bolnav, incapabil de a desluși lumina Celui Înviat; sunt deci neputincioși, aroganți, opaci, șamd. Însă Hristos nu întrerupe nici o clipă dialogul, nu se „apără” cu argumente (sau, cum se mai face pe la noi, cu insinuări și invective), și nici nu îi mustră pentru că urmează direcția greșită îndepărtându-se de Ierusalim.  Ba chiar se poate spune că scena nu este lipsită chiar de un dram de umor, căci ucenicii s-au apucat să dea lecții maestrului, îi vorbesc lui Iisus despre … Iisus, și îi reproșează că nu știe toate câte s-au petrecut, deși El este singurul care cu adevărat știe, în vreme ce ei sunt, cu adevărat, orbi în fața evidenței.  Iar Făcătorul se arată, din nou, nespus de smerit în relație cu făptura mâinilor Sale. Le respectă opțiunile, se face călătorilor călător (chiar și în direcția greșită,  cf. Mt 5, 41: „De te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două”) și le ascultă toate neroziile. Discret, pe măsură ce găsește câte puțină deschidere, ca un învăţător desăvârşit, începe prin a le deschide înţelegerea Scripturilor, sfărâmând idolii minții care îi ţin prizonieri.

 

 

Încet, încet, rolurile se inversează: ucenicii își abandonează aroganța, încep să asculte, iar la capătul drumului par mult mai eliberaţi de certitudinile lor strâmbe „despre Iisus Nazarineanul” (24, 19) şi mai dornici să primească învăţătura Străinului despre sine (Lc 24, 27).  Smeriţi şi cu inima deschisă, Îl roagă să mai zăbovească şi chiar să să cineze cu ei; iar la această cină ei devin din gazdă oaspeți (căci, odată așezați la masă, binecuvântarea pâinii o dă El, răsplătind astfel ospitalitatea celor doi cu ospitalitatea dumnezeieștii Euharistii).  În cele din urmă, lucrarea tainică a harului, îi trece, lăuntric, de la deznădejde la bucurie, și de la orbire la vedere:  „Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Lc 24, 31).  În fine, convertirea se concretizează apoi printr-o reîntoarecere fizică la Ierusalim, cei doi trecând astfel de la separarea de Biserică la reunirea cu ceilalți ucenici.

 

Toate acestea ne arată eficacitatea pedagogiei hristice, marcată de atâta deschidere, flexibilitate, generozitate, delicatețe și smerenie în întâlnirea cu Celălalt.  Altă cale nu este nici pentru cei care sunt, până astăzi, propovăduitorii Evangheliei.