Un vechi proverb românesc spune că banul este ochiul celui rău. Nimic mai adevărat! Departe de intenţia de a demoniza ceva ce nu e demonic în sine. Doar că oamenii întrebuinţează greşit banii şi îi transformă din mijloc în scop. 

Evident că avem nevoie de bani. Astăzi nu mai e posibil să dai un kilogram de orez contra ½ de sac de porumb, să zicem, şi nici două piei de oaie contra uneia de urs. Nu mai vorbim că nu poţi avea o maşină contra unei cantităţi de aur. Raportarea la care astăzi se face schimbul este reprezentată de o monedă, mai mult sau mai puţin naţională.

Oamenii din România sunt astăzi întrebaţi dacă pe timpul comunismului era mai bine sau mai rău. Însuşi comunismul a fost demonizat şi condamnat prin declaraţii politice. Mulţi şi-au pus în frunte ca titlu de glorie faptul de a fi luptători împotriva comunismului, deşi unii dintre ei au fost cei mai înfocaţi slujitori ai comunismului. (Tatăl meu îmi povestea că fostul  director al întreprinderii la care lucra, înainte de revoluţie afirma cu tărie în şedinţele de partid că înainte de a fi director, el este comunist. După schimbarea regimului, aşa, peste noapte, devenise un fel de erou al luptei împotriva comunismului!) Până la urmă toate sistemele încadrate în ideologii fără Dumnezeu sfârşesc prin a fi falimentare. Sistemul comunist avea avantajele lui. Dincolo de neantizarea personalităţilor în persoana „conducătorului suprem”, există un anumit confort căldicel: banii aveau o valoare constantă, locurile de muncă erau asigurate pentru oricine, indiferent de pregătire, locuinţele erau, de asemenea, asigurate. Pe lângă toate acestea, diferenţele sociale nu erau majore sau prăpăstioase. Astăzi, dimpotrivă, ne situam pe nisipuri mişcătoare, ceea ce creează nu doar îngrijorare, ci teamă, anxietate şi chiar depresie. Nimic şi nimeni nu mai pare a fi de încredere. Dar, să nu uităm, lucrurile au valoarea pe care le-o dăm noi. Altfel spus „omul sfinţeşte locul” sau nu. Care om sfinţeşte locul? Cel care Îl caută sau deja L-a găsit pe Dumnezeu. Pentru că, de fapt Dumnezeu sfinţeşte şi nu omul. Omul nu este decât cel prin care Dumnezeu lucrează. 

 

Situaţia în care ne aflăm arată starea morală a poporului român. Se ştie foarte bine că stările sufleteşti ale unui om se reflectă în stările lui fizice. Un om supărat pentru un timp îndelungat se îmbolnăveşte. Este unul dintre aspectele ştiute de mii de ani.  Dezordinea dintr-un sistem, indiferent care ar fi acela, este de fapt dezordinea din minţile oamenilor care alcătuiesc acel sistem. Iar la noi toate sistemele sunt dezorganizate. Chiar şi cele funcţionale, foarte puţinele care au rămas, printr-un talent românesc deosebit, sunt stricate. De ce? Simplu: cineva are un interes. Fie financiar, fie de altă natură, dar un interes meschin, personal sau de grup, nicidecum un interes general. Iar interesele meschine ale celor de la putere se combină cu dezinteresul şi lipsa de atitudine ale celor conduşi. Astfel, viziunea de ansamblu este sfâşiată. De aici tulburarea, cearta, nesfârşitele discuţii şi comentarii, toate, aşa cum bine se vede, fără rost. 

 

Îngrijorător este că miniştrii noştri, atunci când depun jurământul în faţa preşedintelui statului, o fac şi înaintea lui Dumnezeu. El stă în chip nevăzut la toate evenimentele vieţii fiecăruia dintre noi, dar la momente solemne precum cel pomenit, este prezent în/prin cartea pe care aceşti miniştri îşi pun mâna: Biblia. Bănuiesc că mulţi dintre ei nu au citit nici măcar un rând din ea. Din acest motiv jurământul pentru ei nu are o valoare deosebită. În plus, chiar jurământul în sine este condamnabil: Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este. (Matei 5,37).

 

 

Până una, alta, asistăm la tot felul de schimbări în sistemul de sănătate care ne bulversează. Ce vom păţi dacă ne vom îmbolnăvi şi vom ajunge pe patul spitalului? 

 

În general, medicina actuală tratează simptomele unei boli şi nu cauza. În cazul multor boli, dacă medicii sunt întrebaţi de pacienţi de ce suferă de acea boală, medicii dau neputincioşi din umăr. Ce îl îmbolnăveşte pe om? 1. Ceea ce mănâncă: „spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun de care boli suferi!”. Din acest motiv Biserica a rânduit zile şi perioade de post; 2. Ceea ce bea, mai ales alcoolul. Posturile rânduite de Biserică vizează şi excesul de alcool. 3. Munca prea multă şi lipsa de odihnă. Dar  Dumnezeu a rânduit ziua şi noaptea, ziua pentru muncă, noaptea pentru odihnă; a mai adăugat apoi o zi de odihnă, pe care mulţi o nesocotesc. 4. Grijile, frământările.  De aceea regula de bază a creştinismului este rugăciunea, particulară şi publică. 5. Lipsa dragostei şi a înţelegerii. Pentru aceasta există familia, binecuvântată de Dumnezeu de la început  (Facere 1, 26-28). Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” Pluralul mărturiseşte Dumnezeul-Treime, Dumnezeul iubire (cf. I Ioan 4,8). Este aşadar clar că familia trebuie să se raporteze perpetuu la modelul treimic: soţ, soţie, fii. Între membrii familiei trebuie să domnească agape, iubire sufletească, iubirea lui Dumnezeu. Când omul uită sau când nu este învăţat că familia trebuie să fie agape şi când oamenii nu îşi pun  frână egoismului lor şi nu se orientează spre comunitate, atunci apar dezordinea şi boala. Boala asta şi este: o dezorganizare, o proastă funcţionare a elementelor interne, de la celulă la organe. Ideal ar fi să prevenim, nu să tratăm. Culmea, înainte de revoluţie eram 23.000.000 de români şi nu erau atât de aglomerate spitalele. Acum, după plecarea multora din ţară, mai ales tineri, spitalele sunt arhipline. Şi totul se desfiinţează: locuri de muncă, spitale, şcoli....

 

Dacă vrem să fim sănătoşi trebuie să revenim la un stil de viaţă mai simplu şi să avem mai puţine pretenţii de la tot ce ne înconjoară. În schimb, să dăruim mai mult şi să ne rugăm mai mult. Iar atunci când apare boala să apelăm tot la leacurile lui Dumnezeu. O sumedenie de alimente şi de plante ne ajută să ne păstrăm şi să ne recuperăm sănătatea. Unii, mai puţin creştini decât noi,  le-au (re)descoperit, şi-au dat seama de marile daruri ale lui Dumnezeu şi de puţina cheltuială pentru întreţinerea şi regăsirea sănătăţii,  comparativ cu sumele astronomice pe care noi le cheltuim în farmacii şi în spitale. Să fie aceia mai vrednici de darurile lui Dumnezeu decât noi, „fiii Împărăţiei”?