Resimţim cu toţii, laici sau bisericoşi, atei ori credincioşi, credincioşi „fierbinţi” ori „căldicei”, indiferent de clasificări, resimţim deci ca pe un semn foarte grav al vremurilor noastre degradarea sărbătorii. Nu mai ştim să sărbătorim nimic: de la ziua noastră de naştere sau căsătoria la marile praznice religioase, de la serbarea şcolară la ziua naţională şi celebrarea marilor personalităţi ale neamului. Căci există o ştiinţă  a sărbătoririi şi, în consecinţă, o educaţie a ei, pe care le-am uitat. La noi, orice sărbătorire eşuează aproape fatal în formalism sau chiolhan, sau ambele consecutiv. Se spune că am pierdut sentimentul sărbătorii (adică al sacrului), eu cred că am pierdut ştiinţa  ei. Căci nu poţi lucra nepedepsit (cum o face civilizaţia noastră occidentală) cîteva secole la rând pentru secularizare fără a pierde sensul sacralităţii. Pentru că nu există sărbătoare fără sacru şi degradarea unuia înseamnă degradarea celuilalt. 

Mă gîndeam la asemenea lucruri, iară şi iară, urmărind modul în care am sărbătorit şi am mărturisit şi anul acesta Crăciunul. Comercializarea sărbătorii (semn general al vremurilor) nu mi se pare – totuşi - aspectul cel mai grav.  Adică faptul că Moş Crăciun ocultează aproape complet Naşterea Sfântă. Amintita confuzie de planuri şi de personaje ne împiedică din start să coborâm, miraţi, la originea acestui eveniment fondator al umanităţii. Uităm că Asta sărbătorim la 25 decembrie, Naşterea Mântuitorului, nu pe Moşul cu sac în sania trasă de reni. Am ascultat la radio, pe tot parcursul perioadei, zeci de reportaje despre cum se sărbătoreşte Crăciunul prin toate colţurile ţării, „respectând cu sfinţenie tradiţiile”, cum se repeta cu obstinaţie o formulă falsă şi găunoasă. Cercetată cu atenţie, formula ghilimetată se dovedeşte pe dată suspectă. Căci tradiţia nu e un cod legal, un corpus de precepte imuabile, statuate pentru eternitate. Dimpotrivă, ea are arcane imprevizibile, componente care se pierd şi altele care supravieţuiesc după nişte „reguli” inexplicabile, altele care vin ca noutăţi sfidătoare şi aluvionare dar care se înscriu repede şi după una, două generaţii sunt percepute ca imemorial tradiţionale. Exemplul cel mai la îndemână este bradul de Crăciun, fără de care nimănui nu i se pare azi completă sărbătoarea, dar care nu are nimic de-a face cu tradiţia noastră rurală, fiind abia mai bătrân de un veac. Tradiţie nu înseamnă doar ceea ce am apucat şi am învăţat de la bunica. Pe de altă parte, „tradiţionalul” a devenit el însuşi o marfă, moda eco, obsesia pentru ceea ce mâncăm au transformat tradiţia însăşi într-un  produs comercial şi toate „târgurile” care împânzesc oraşele noastre cu produse „făcute în casă” nu sunt decât o altă falsificare a tradiţiei. De aceea sunt foarte mefient când o aud invocată cu o admirativă ţuguiere de buze şi o suspectă insistenţă. În vreme ce, cu aceeaşi insidioasă insistenţă, ne sunt oferite erzaţuri ale tradiţiei, consumabile, izvodite prin birourile Centrelor Judeţene pentru promovarea şi conservarea culturii tradiţionale, poate cu bună intenţie.

Secularizare înseamnă, după părerea mea, pierdere sau falsificare a sensurilor. Pentru a le regăsi nu este însă suficient să ne ducem în nu ştiu ce sat pierdut, sunt mai vorbitoare pentru noi sursele: Tudor Pamfilie, Simion Florea Marian, Elena Niculiţă Voronca, Adrian Fochi, Octavian Buhociu, şamd. Cu sărbătoarea Crăciunului problema este mai complicată întrucât aici se întâlnesc măcar trei linii de forţă: semnificaţia creştină, evanghelică, tradiţiile precreştine locale adaptate (după vorba lui Eliade creştinismul nostru cosmic) şi zumzetul comercial al Moşului. Toată ritualistica autohtonă a colindelor, cântecelor de stea, pluguşoarelor, sorcovei şamd este la fel de departe de teologia strictă a Bethleemului ca şi rotofeiul de la Coca Cola. Nu prea avem curajul să spunem direct asta. Şi totuşi, o deosebire fundamentală există între colinde şi Moşul hohotitor.  Reţeaua inextricabilă a „obiceiurilor de iarnă” are originar, cel puţin , un nealterat simţ al bucuriei, tainei de nepătruns, sacralităţii veştii celei bune luminate de Stea că s-a născut un Mântuitor. Din toate astea moşul n-a păstrat decât plăcerea hedonistă a lui a avea, a cumpăra. A folcloriza deci la modul absolut Crăciunul este o greşeală, cîtă vreme uităm că el este o sărbătoare a Bisericii, nu este similar cu tunsul oilor sau dragobetele. Crăciunul este fundamental o sărbătoare „cultă”, explicată într-un text scris, cel mai important text al lumii, tot restul este derivat. De aceea celebrarea Naşterii trebuie însoţită de recitirea, iară şi iară a Textului sacru.

Închei cu o zicere cutremurătoare a unui grup de colindători adevăraţi la încheierea ritualului lor: „Noi ieşim pentru ca Dumnezeu să intre”. Această formidabilă smerire ar trebui să ne fie un fel de ghid pentru a înţelege în ce fel trebuie să ne raportăm la Sfânta Naştere şi la Crăciun.