Popor de robi sau de ce avem ceea ce meritam
Autor Ovidiu Badea   

Există o dorinţă şi un simţ al răspunderii care determină oamenii să facă istorie (nu să „rescrie istoria”), care te fac să te gândeşti la ce ai tu de făcut pentru ca lucrurile să meargă. Una din problemele vieţii publice din România este că lucrurile nu sunt gândite decât manelistic, în mare. De exemplu, fiecare guvern vine cu priorităţi atât de deşănţate, încât este evident că ori sunt minciuni, ori cei care le formulează sunt foarte proşti.

Ca să se întâmple ceva, nu este suficient ca guvernul să funcţioneze. Lucrurile nu se pot schimba nici cu un preşedinte bun, nici cu un guvern competent, nici cu instituţii eficiente (deşi, toate acestea sunt necesare). Lucrurile se pot schimba numai dacă există schimbări radicale la nivel individual, la nivelul celui care nu-şi face treaba corect, care salivează la gândul de a face găinării, sau care scuipă pe tot şi toate. Fără această reformă nu se va schimba nimic. Când altcineva este mereu de vină, nu este nimeni de vină.

Vă propun o definiţie a sclavului:

„Un sclav, în sensul propriu, este o fiinţă ce nu a învăţat să se ajute pe sine. El este, fără îndoială, cu un pas înaintea sălbaticului. […] El a învăţat să se supună. Dar el se supune numai unui ordin direct. Este caracteristic celor născuţi sclavi să fie incapabili a-şi adapta comportamentul unei reguli sau unei legi. Ei pot face numai ce li se ordonă şi numai atunci când li se ordonă. Dacă un om de care se tem îi supraveghează şi îi ameninţă cu pedeapsa, se supun; dar când este întors cu spatele, munca rămâne nefăcută” (John Stuart Mill, Considerations on Representative Government, Cosimo Classics, 2008, p. 32).

Se potriveşte această definiţie modului în care au votat românii după 1989? Dar modului în care se comportă politicienii noştri pe plan internaţional (faţă de FMI, de exemplu)? Dar modului în care se comportă cei care se cred stăpâni, indiferent din ce mediu profesional fac parte, în viaţa de zi cu zi? Dar modului în care se comportă cei mai mulţi dintre noi în viaţa de zi cu zi?

Cred că la toate întrebările de mai sus se poate răspunde cu un hotărât „Da!”. Iar concluzia nu poate fi decât titlul acestui articol.