Cât merităm, ne-o spune numai conştiinţa. Restul este iluzie…

„Cât şi ce primeşte cel căruia i s-a dat” ar putea fi întrebarea constantă. Perspectiva corectă nu ţine, însă, de cât şi ce primeşte, ci de cum şi până când primeşte. Omul afiliat materialităţii şi obişnuit cu întrebări lipsite de substanţă spirituală, pe care el însuşi le-a elaborat şi care vor fi devenit, între timp, criterii de orientare, îşi reduce în chip natural orizontul căutărilor doar la cât şi la ce, fără a-şi pune cel puţin o clipă problema că atât cât-ul cât şi ce-ul sunt dimensiuni relative. Totuşi, nu există nimic contractual în această stare, pentru că nu există ceva mai real în afara faptului că primim doar atât cât suntem capabili să păstrăm şi accedem doar la atât cât suntem apţi să înţelegem.

Iluzia lui „a avea”

Dincolo de această evidenţă rămânem doar cu iluzia că posedăm ceva. Pentru cât timp? Răspunsul este evident: preţ de-o iluzie. Aidoma materialei iluzii că time is money, ca expresie a elaboratei neputinţe de a merge mai departe de propriul castel de nisip. Chiar dacă ea, iluzia, durează ani întregi, nu este, în cele din urmă, decât o stare goală de conţinut, condiţionată de propriile noastre fantasme, simplă imagine a ceea ce credem că suntem. Doar în clipa în care iluzia lui a avea îşi revelează falsitatea în forul interior al conştiinţei, care descoperă fiinţei adevăratul nivel la care a ajuns, aflăm de ce nu putem avea mai mult decât voim. Astfel, a merita sau a nu merita ceva este răspunsul pe care-l dă conştiinţa, independent de orice judecată fundamentată pe aparenţe. Nu merităm să avem decât ceea ce putem păstra. Atunci, ce poate păstra un om care-şi măsoară zilele aşteptând ceva, ignorând însă că judecata conştiinţei îi refuză dreptul de a avea mai mult decât poate înţelege? Răspunsul este evident: doar atât cât poate cuprinde din verdictul judecăţii propriei conştiinţe, condus încă de stări iluzorii şi prizonier al conţinuturilor la care nu vrea să renunţe. Nu din neputinţă, ci din refuzul voinţei de a face pasul spre înţelegere, de a începe drumul care-i revelează ceea ce este ! Iluzia bunei situări dispare numai atunci când, faţă în faţă cu propria sa conştiinţă, persoana înaintează, plecând de la ceea ce este, pentru a se schimba în ceea ce trebuie să fie, când acumulează, prin lucrare şi conştiinţa valorică a ceea ce a obţinut, nu pentru a avea pur simplu - ca semn al rămânerii în iluzie -, ci pentru a înainta spre chemarea care i-a fost făcută: aceea de a-şi înţelege chipul pentru a căuta continuu asemănarea cu Dumnezeu.

Neputinţa plinătăţii de sine

Marea dramă a omului modern, total incult din punct de vedere spiritual, constă în faptul că vrea să primească mai mult decât poate înţelege şi avea mai mult decât ştie să păstreze. El se situează, aşadar, într-o poziţie care-l depăşeşte prin chiar faptul că n-a făcut efortul necesar s-o merite. Evident, constatând alegerile modernităţii, această situare pare a fi de minimă importanţă. Trecând, totuşi, peste aparenţe înţelegem că în acest punct de plecare găsim explicaţia marilor eşecuri, fie ele colective sau personale. Cine voieşte cu orice preţ mai mult decât poate duce, se va păstra mereu în limita iluziei că posedă cunoaşterea şi că are, în consecinţă, toate drepturile şi capacitatea nelimitată de a face orice. Or, tocmai neînţelegerea limitei, a momentului în care o persoană trebuie să se oprească pentru că este realmente incapabilă să cuprindă dimensiuni care-o depăşesc, se constituie în cauză a teribilelor tragedii umane sau a eşecurilor de toate felurile. O societate în care persoanele nu au aflat, încă, ce pot face şi ce nu pot face cu adevărat, este pe cale de a eşua iremediabil, deoarece aceste persoane pline de sine eşuează ele însele. Eşecul colectiv reprezintă, astfel, imaginea imediată a eşecului individual.

Se va lua de la noi ceea ce nu ne aparţine, pentru că ni s-a dat numai atât cât vom face efortul să înţelegem. Dincolo de această limită îşi fac loc eroarea şi eşecul. Aceasta nu înseamnă că nu ni se cere să înaintăm spre noi spaţii de înţelegere! Câştigându-le, ni se dă dreptul de a avea ceva în plus, pentru că vom fi ajuns să accedem la nivelul necesar păstrării lor. Însă, o condiţie se impune de la sine: le vom păstra numai în măsura în care vom face efortul constant de a le merita, fiindcă omul nu este un depozit, ci o existenţă dinamică ce-şi prelungeşte posibilităţile de înţelegere acumulând, prin cunoaştere, noi reflexe care-i susţin înaintarea.