Tuturor acelora care ar dori să creadă şi încă nu pot...

Miguel de Unamuno realizează în cadrul existenţialismului, în Occident, ceea ce realizează Dostoievski în Răsărit. Impactul gândirii lui Unamuno este uriaş pentru filosofia existenţialistă. În Agonia creştinismului nu avem de-a face cu un spirit liber cugetător ci, mai degrabă, cu un om care ar vrea să fie creştin, dar care respinge orice teologie oficială („Cred Doamne! Ajută necredinţei mele.” , pare că ar spune Unamuno). Nu este întâmplător faptul că Unamuno se inspiră din Dostoievski, deşi nu aderă complet la creştinismul mistic al acestuia. Ne rămâne un fragment care este definitoriu pentru gândirea lui Miguel de Unamuno şi care ar putea fi socotit chiar un crez existenţialist al filosofului:

Agonie, αγωνία, înseamnă luptă. Agonizează cel care trăieşte luptând; luptând împotriva vieţii înseşi. Şi luptând împotriva morţii. Este, aceasta, tocmai semnificaţia celebrei spuse a Sfintei Tereza din Avila: „Mor pentru că nu mor.”

Ceea ce-ţi voi spune aici, cititorule, este agonia mea, lupta mea creştină, agonia creştinismului în mine, moartea şi învierea lui din fiecare moment al vieţii mele intime (...)

Viaţa este o luptă iar solidaritatea faţă de viaţă este o luptă şi se manifestă prin luptă. Nu voi obosi să repet că ceea ce îi uneşte cel mai mult pe oameni sunt discordiile lor. Iar ceea ce îl uneşte cel mai mult pe om cu el însuşi, ceea ce face unitatea intimă a vieţii noastre, sunt discordiile noastre intime, contradicţiile interioare ale discordiilor noastre. Nu te împaci cu tine însuţi decât, precum Don Quijote, pentru a muri. (Unamuno 1993:19–20)

Pentru Unamuno, ca pentru mulţi alţi existenţialişti, istoria este nedreaptă şi în sensul ei strict cronologic, de succesiune a unor evenimente şi fapte insipide şi lipsite de valoare ontologică, nu are decât o finalitate supra-umană:

Întreg efortul omenesc constă în aceea de a da o finalitate umană istoriei; o finalitate supra-umană, ar zice Nietzsche, care a visat la o asemenea absurditate, numită creştinismul social (subl.n.). (Ibidem:20)

Este firesc ca Unamuno să dispreţuiască acest „creştinism social”. Creştinismul său, dacă există realmente un creştinism al lui Unamuno, este un creştinism atipic, axat pe respingerea oricărei teologii oficiale şi concentrat pe propriile sale interogaţii şi zbateri permanente, în contextul agoniei pentru aflarea adevărului. La un moment dat Unamuno chiar face elogiul ascetismului, el însuşi având o predilecţie spre lecturile din Fericitul Augustin şi spre teologii pre-scolastici, mai mult chiar, spre mistici. El compară sau opune termenii individualismului ascetic, care este de cu totul altă nuanţă decât individualismul filosofic, dar totodată revine şi la aspectul iluzoriu al istoriei cronologice. Are chiar tendinţa, ni se pare, de a vorbi în termeni foarte apropiaţi de o teologie apofatică, asemănătoare celei răsăritene:

Şi, cu toate acestea, adevăratul părinte al sentimentului nihilist rusesc este Dostoievski, un creştin disperat, un creştin în agonie.

Însă, aici, ne poticnim de faptul că nu există concepte mai contradictorii în sine şi pretându-se la mai multe, contradictorii sensuri, decât conceptele de individualism şi de socialism. Cu asemenea termeni e imposibil să poţi clarifica vreodată ceva. Iar cei care cred a vedea mai limpede cu ajutorul lor sunt nişte spirite neluminate.

Ce n-ar fi făcut cu ei teribila dialectică agonică a Sfântului Pavel!

Individualitatea este tot ceea ce poate fi mai universal. Şi, pe acest teren, nu este un alt mijloc de a înţelege lucrurile.

Anarhiştii, dacă vor să trăiască, trebuie să întemeieze un Stat. Iar comuniştii trebuie să se sprijine pe libertatea individuală.

Individualiştii cei mai radicali compun, totuşi, o comunitate. Sihaştrii se unesc şi formează o mânăstire, adică un aşezământ de călugări, monachos, un aşezământ al solitarilor. Cei care trăiesc în singurătate trebuie să se ajute şi ei unii pe alţii. Să-şi îngroape morţii. Şi chiar să facă istorie, de vreme ce nu au copii.

Cu toate acestea, doar pustnicul se apropie de idealul individualist de viaţă. Un om de ştiinţă spaniol care, pe la vreo şaizeci de ani, a început să înveţe să meargă pe bicicletă, îmi spunea că acesta era mijlocul de locomoţie cel mai individualist. I-am replicat: „Nu, don José, cel mai individualist mijloc de locomoţie este să mergi singur, pe jos, în picioarele goale şi pe acolo pe unde nu există drumuri.” Să trăieşti singur şi gol în pustie. (Ibidem:80)