În Scrisori către Luciliu Seneca a dat cea mai realistă definiţie a unei îndeletniciri: Se numeşte profesie aceea care te hrăneşte; din care trăieşti. Şi tot el pomeneşte despre „oameni pe care foamea i-a învăţat noi meserii”.

Ghicitorii, astrologii, prezicătorii coboară până în negura vremurilor şi nu au încetat să existe nici în zilele noastre. Constantin Amăriuţei, un intelectual refugiat îndată după război la Paris, se amuza să constate că actuala Franţă nu prea mai este patria lui Descartes, adică a raţiunii imbatabile, de îndată ce are, pe cap de locuitor, cel mai mare număr de cărturărese, chiromanţi, magi, vraci, vrăjitori, făcătoare cu ulcica...

Tot în zilele noastre, foamea i-a determinat pe unii să devină nutriţionişti fără să aibă diplome de medic. Sunt poftiţi adesea în emisiuni de televiziune, puşi pe picior de egalitate cu medicii autentici, şi ne comunică banalităţi sau firoscoase reţete de slăbire, deşi omului i s-a recomandat adevărata alimentaţie sănătoasă încă de-acum vreo trei mii de ani în Biblie; mai precis în Levitic.

Din aceeaşi plămadă cu nutriţioniştii după ureche sunt şi naturiştii amatori care pretind că tumorile pot fi tămăduite cu tinctură de pălămidă, cu trifoi amestecat cu miere, tărâţe ori coajă de copac. Apoi urmează la televiziuni cei ce se declară orientalişti cu de la sine putere, apţi să dezvăluie marile secrete ale împreunării practicate în cine ştie ce ungher al Sumatrei sau al Indiei. Am văzut într-o emisiune un semidoct care pusese să i se scrie şaman dedesubtul numelui cu dezinvoltura cu care alţii îşi declină calitatea de contabil, jurist sau inginer.

Lista celor ce aparţin categoriei lui Seneca este mai lungă astăzi ca oricând, de îndată ce există terapeuţi, vizionari, parapsihologi, paranormali, clarvăzători şi alţi bărbaţi şi femei cu preocupări asemănătoare fără de care de mult ar fi dat faliment OTV-ul. Mai există hermeneuţi care de câteva generaţii decodifică „catrenele” lui Nostradamus, acel geniu care a prezis marile evenimente din istoria omenirii până la sfârşitul lumii, aşa cum s-a constatat post factum. Adică după ce războaiele, molimele ori calamităţile respective au avut loc. Printre nostradamusienii faimoşi din lume se situează la loc de frunte un compatriot de-al nostru pe nume Vlaicu Ionescu. El a constatat că marele descifrator al viitorului a indicat cu precizie până şi bombardamentele anglo-americane care au lovit în 1944 Ploieştiul. Bine ar fi fost dacă ploieştenii erau preveniţi măcar cu câteva zile înainte de acele raiduri aeriene şi nu la o jumătate de secol după consumarea lor!

Apetitul hermeneutic nu constituie o noutate. S-au văzut sectanţi de profesie tractorişti ori sculer-matriţeri care i-au „decriptat” în Biblie pe Stalin, Mao, Hruşciov, Fidel Castro... Dan Brown aparţine aceleiaşi tagme de oameni pe care foamea i-a învăţat noi meserii. Desigur, nu foamea i-a predat cursuri de teoria literaturii sau de proză ieftină, ci i-a insinuat cât de naivi şi de vulnerabili sunt acei semeni ai săi avizi să înghită hapul blasfemiei dat ca şniţelul prin pesmet prin aşa-zisa demitizare, încântaţi să li se spună cu nu există nimic sfânt pe pământ, ci numai „scenarii” şi interese.

Ulciorul nu merge însă de multe ori la apă. După ecranizarea cărţii lui Dan Brown, deja perimată, nişte scenarişti cu sânge de negustori în vine au băgat bani într-un documentar care pretindea că Iisus Hristos, om ca oricare altul după ei, nu ar fi înviat din morţi, întrucât i s-ar fi descoperit oasele într-un cimitir din Ierusalim, unde fusese îngropat... împreună cu familia. Blasfemia sau „demitizarea” aceasta s-a dovedit însă atât de şubredă încât negustorii aceia nu şi-au scos nici măcar banii investiţi, rămânând să strângă din buză. Paguba lor echivalează cu o constatare reconfortantă: mai există credinţă în Dumnezeu pe pământ.