Constiinta Ortodoxa - Departe de Dumnezeu, aproape de moarte

În perioada de timp ce a trecut atenţia ne-a fost ţinută trează de tragicul eveniment al morţii Mădălinei Manole. Aşa cum era de aşteptat, lumea a vuit la aflarea acestei veşti, iar fiecare dintre noi a participat într-un fel sau altul la eveniment. Comentariile au curs. Prieteni, cunoştinţe, rude, psihologi, preoţi, ghicitori în stele... toată lumea şi-a dat cu părerea vis-a-vis de eveniment. Unele întrebări, primind răspuns, au dat naştere la altele, dintre care unele aşteaptă încă un răspuns. Procurorul venit la faţa locului pentru anchetă a recomandat celor prezenţi să nu încerce să intre în mintea unui sinucigaş, pentru că aceşti oameni au o lume a lor, pe care ceilalţi nu o pot înţelege. Cu toate acestea, speculaţiile nu au întârziat să apară. Departe de intenţia de a face speculaţii, totuşi un creştin trebuie să-şi pună nişte întrebări şi să încerce măcar să afle posibilele răspunsuri.

„Facă-se voia Ta!”

Învăţătura creştină arată că sinuciderea este unul dintre cele mai grave păcate, dacă nu cumva cel mai mare. Baza acestei afirmaţii o găsim în Sfânta Scriptură: Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta. (Matei 12, 10). Duhul Sfânt, aşa cum mărturisim noi, creştinii ortodocşi, în Crez, este „dătătorul de viaţă”. Dacă nu se iartă cuvântul împotriva Duhului Sfânt, cu atât mai puţin fapta, putem concluziona. Creştinul afirmă, aşadar, că sursa vieţii este Dumnezeu, iar noi privilegiaţii acestui dar. Trupul însuşi este definit ca templu al Duhului Sfânt: Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. I cor. 3, 16-17 Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? (I Cor.6, 19). În consecinţă Îl lăsăm numai pe Dumnezeu să hotărască momentul sfârşitului personal, noi având doar datoria de a spune: „Doamne, facă-se voia Ta!” (rugăciunea Tatăl nostru).

Cum îţi aşterni, aşa dormi!

Referitor la moarte, religia noastră creştină cuprinde multe învăţături din Sfânta Scriptură (pe care nu o prea citim, din păcate), dar şi din lucrările Sfinţilor Părinţi. Ar trebui poate să-l amintim aici pe Sfântul Vasile cel Mare, care, aflat în Atena la studiul filozofiei, a fost întrebat de Eubul, vestitul său învăţător: „care crezi tu, Vasile că este cea mai adâncă înţelepciune?”. Sfântul Vasile a răspuns: „cea mai adâncă înţelepciune este gândirea zilnică la moarte”! În concepţia omului modern, a gândi la moarte produce inevitabil stări depresive. Situaţie valabilă pentru un om slab sufleteşte sau pentru unul care concepe viaţa doar ca pe un lung şir de bucurii şi plăceri. Pentru omul puternic, realist şi credincios lucrurile stau altfel. Acesta din urmă acceptă ideea morţii. Îl preocupă însă altceva, pentru că nu se ştie ziua şi nici ceasul (Mt 25, 13), dar ştiind că va veni acel moment, se preocupă de felul cum îşi trăieşte viaţa şi mai puţin de durată ei. Mult, puţin, totul e să fie de bună calitate. Iar calitatea la creştin este dată de perspectiva unei alte vieţi: cea veşnică. Ceea ce se întâmplă pe pământ este doar o prefigurare şi o pregătire a vieţii veşnice. Din această perspectivă toate stau altfel: relaţiile cu semenii, cu Dumnezeu, cu sinele, cu natura, cu tot ceea ce ne înconjoară. Dacă cineva acceptă că viaţa veşnică este realitatea absolută, atunci accentul nu mai cade pe situaţia materială, ci pe cea spirituală, pe relaţia de iubire cu semenii, cu Dumnezeu, cu natura.

Formarea şi deformarea la români

Dar tocmai aici e problema. Cum să găseşti echilibrul spiritual personal într-o lume atât de zbuciumată şi de dezechilibrată pe tărâmul valorilor creştine şi al valorilor în general, şi cum să împaci nevoile trupului cu nevoile sufletului?

Răspunsul ar fi unul singur: Educaţia. Ar trebui să reprezinte prioritatea absolută pentru o persoană şi pentru societate. Stabilirea unor valori comune membrilor societăţii, pe care persoană să le înveţe, să le deprindă acasă, pe care apoi să le manifeste în afară. Şi în mod clar, valorile autentice sunt cele creştine.

Aşadar, educaţia începe în familie, de la părinţi, bunici, apoi continuă în şcoală, în facultate, intervenind apoi autoeducaţia. Dar ce te faci când familia, părinţii şi bunicii nu au educaţie? Ba, mai mult, după ce că nu au ei educaţie, se mai şi erijează în educatori? Ce ne facem? Personal am trecut prin experienţa profesoratului, când, încercând să-mi îndeplinesc menirea de educator, mă loveam de situaţii în care părinţii veneau cu o falcă-n cer si una în pământ, protestând în legătură cu odrasla lor. Copilul era un chiulangiu, care, atunci când mai catadicsea să treacă pe la ore, scotea la vedere un caiet universal, scris pe toate părţile, la toate obiectele, mâzgălit şi rupt. Evident că nu ştia lecţiile şi mai lua câte un patru. Profesorii, fie de milă, fie pentru „prestigiul şcolii” (altă tâmpenie specific românească), fie pentru salarii de merit, îl treceau cu chiu cu vai. Ajungea până la clasa a şaptea sau chiar a opta fără să ştie lucruri elementare, cum ar fi să spună dacă oraşul Roma se află în Europa sau în altă parte. Începând cu clasa a V-a părinţii acestui tip de elevi nu mai ştiau decât vag unde se află şcoala, iar acum veneau să ţipe la mine sau la alt profesor cum că am avea ceva cu copilul (în opinia lor foarte deştept!). De ce să ne mai mirăm de eleva care a dat bac-ul si era intrigată de nereuşită, deşi dăduse trei sute de mii de lei pentru protocol? Atitudinea aceasta nu provine dintr-un gând răsărit pe moment în mintea ei, ci trădează o problemă mult mai gravă cu originea în educaţia începută la fragedă vârstă. Ceea ce se vede acum este doar rezultatul, vârful aisbergului, grosul se află dedesubt.

Victima tuturor

Când prostia este atât de crasă, ce să mai vorbeşti despre filosofie, despre gândirea la moarte, despre subtilităţile vieţii? Rafinamentul nu e pentru cei ce suferă de prostie crasă! Această atitudine se reflectă în drame, precum cea a Mădălinei Manole, chiar dacă indirect. Este uşor s-o acuzi pe cântăreaţă şi să spui din vârful limbii că nu a avut credinţă ori că nu i-a păsat de copil. Dar factorii ce au determinat-o să ajungă să facă un asemenea gest nu prea sunt luaţi în considerare. Pentru că noi nu ştim exact ceea ce s-a întâmplat în familia ei, în sufletul ei, doar putem încerca să deducem. O tânără trăieşte următoarea realitate: părinţii nu o înţeleg, nu au înţeles-o niciodată cu adevărat, ci doar s-au mândrit cu copilul lor. Au spus, umflându-se în pene: vedeţi cât e de frumoasă şi ce frumos cântă? E fiica noastră! Dar nu i-au înţeles sufletul şi nevoile profunde, ci doar au făcut presiuni asupra ei, să nu-i facă de ruşine. Apoi nu au învăţat-o cum să-şi aleagă partenerul de viaţă, pe care l-a schimbat cu un altul. Apoi a intervenit autoritatea probabil excesivă a soţului şi a soacrei, care au sufocat-o. Apoi obligaţiile faţă de copil şi oboseala acumulată pe parcursul primului an de viaţă al acestuia. Se poate să fi fost şi o depresie post natală nedescoperită şi netratată corespunzător. Este de asemenea, probabil, să fi încercat să-şi consume toate frustrările, nemulţumirile şi insatisfacţiile în munca ei de artistă. Numai că şi aici s-au înghesuit eşecurile, pentru că, deşi era o artistă de valoare, nu mai avea căutare. Pentru că la noi au căutare afonii şi maneliştii, nu valorile. Probabil şi colegii, preocupaţi mai mult de propriul succes, au purtat cu ea discuţii care nu aveau cum să ducă la descoperirea suferinţelor ei interioare, din moment ce nimeni nu a sesizat că se întâmplă ceva grav. Prin indiferenţa lor au agravat situaţia. Şi atunci a ajuns să-şi pună întrebarea: eu de ce trăiesc? Doar pentru că am obligaţia de hrăni un copil? Ok. Îl hrănesc până la vârsta la care nu mai are nevoie strictă de mine, apoi...

Distanţarea de Dumnezeu apropie moartea

Să ne înţelegem: nu poate fi acuzat nimeni de rea intenţie, nici să spunem că ceea ce făcut M. M. e un lucru normal, dar, pe fondul unei slăbiciuni de moment lucrurile au degenerat pentru că nu a existat o preocupare sinceră şi competenţă din partea cuiva.

Băieţii nu primesc de la mame educaţia necesară şi nu sunt pregătiţi pentru o posibilă depresie post-natală a soţiei şi de obicei reacţionează agravând situaţia, nicidecum rezolvând-o. Părinţii, în general, se amestecă într-un mod nepotrivit în situaţia familială a copiilor, încercând în continuare să-şi exercite autoritatea că şi cum copiii lor ar avea 5 ani, nu 25 sau mai mult. Nu există deci o educaţie în acest sens. Mai rău e că se încearcă chiar o educaţie „religioasă” aberantă, care nu duce la Dumnezeu, ci îndepărtează de Dumnezeu. Potrivit acestei viziuni, dacă faci vreo greşeală, Dumnezeu pedepseşte, fără explicaţii suplimentare. În această privinţă mă îngrijorează afirmaţia soţului Mădălinei Manole: „am încercat să o apropiem de Dumnezeu”. La cine se referă când spune „am încercat” şi cum s-a făcut această încercare? Insistenţa de a-L băga pe gât pe Dumnezeu cuiva are ca finalitate îndepărtarea aceluia de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8), iar iubirea şi binele nu se pot face cu forţa. Pe de altă parte dacă dragoste nu e, nimic nu e!

Cine dă socoteală?

La capitolul educaţie, e clar, noi, românii stăm foarte prost. În general, în lume se stă prost la acest capitol, dar la noi e dezastru. În cazul Mădălinei Manole cel mai probabil e că nimeni nu i-a dorit răul. Răul s-a întâmplat în schimb pentru că nimeni nu a ştiut cum să procedeze şi cum să se implice. Astfel, familia poate fi cel mai bun lucru dacă te înţelege şi dacă se implică în mod corespunzător sau poate fi cel mai rău lucru, dacă nu ştie sau nu vrea să-ţi fie alături atunci când ai nevoie. Şi dacă cei de la care te aştepţi să-ţi întindă o mână de ajutor te înfundă, e clar, disperarea e prin preajmă. Şi dacă te mai şi numeşti Mădălina Manole şi ai ajuns pe culmile gloriei şi vezi apoi că toţi îţi trag preşul de sub picioare, iar Dumnezeu îţi este cam străin, se ajunge la o asemenea situaţie.