Prigoniti pentru dreptate

Fericirea a opta nu are nimic de-a face cu eroismele asiduu cultivate de mituri, legende, educaţie.

Să eliminăm din start o confuzie: cei prigoniţi pentru dreptate nu sunt totuna cu luptătorii pentru dreptate. Principial, orice justiţiar, cavalerul Percival de s-ar numi, este un uzurpator al lui Hristos Judecătorul, deoarece îşi acordă o calitate pe care nici îngerii nu o au, iar în istorie, s-a văzut prea adesea cum luptătorul pentru dreptate devine de obicei un persecutor în numele dreptăţii. Aşa că Fericirea a opta nu are nimic de-a face cu eroismele asiduu cultivate de mituri, legende, educaţie. Ea îşi păstrează caracterul cu totul proexistent şi cu totul eshatologic.

Să ne întrebăm, deci, cine ar putea fi în ziua de azi cei prigoniţi pentru dreptate. Lectura elementară pare să ne trimită către acele persoane care sunt, ele însele, exponente ale dreptăţii, purtătoare de dreptate. Mântuitorul trebuie, desigur, considerat Chipul emblematic. El a fost nu doar întruchiparea dreptăţii, ci Dreptatea însăşi, Izvorul dreptăţii ontologice originare, al acelei dreptăţi vrednice să şadă înaintea lui Dumnezeu, a dreptăţii ca stare paradiziacă. Cum, însă, aceasta este o lume în care a poftit nedreptatea, a zămislit silnicia şi a născut nelegiuirea (Ps. 7, 14), Dreptăţii i-a urmat prigoana, care a pornit de la Naşterea Sa şi se va încheia la Eshaton. În consecinţă, Iisus e contestat, contrazis, interzis, denigrat; pentru calitatea Lui de Drept este ucis în efigie de milioane de ori, în fiecare martir.

Prin invocarea martiriului ajungem pe palierul umanităţii coruptibile. Aici putem vorbi încă din Vechiul Testament despre omul drept, sau, pentru rigoare (…că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta – Ps. 142, 2), despre tipul omului îndreptat. Există şi cei drepţi ai neamurilor, adică nemozaici; în noul Testament, dintre aceştia se vor recruta creştinii. În oricare ipostază, însă, dreptul este prigonit: de diavoli – pe care îi exorcizează cu prezenţa sa purtătoare de har – şi de semenii iritaţi, din cauză că apropierea de el le declanşează procese empatice de conştiinţă. În acest context furtunos, mucenicia este expresia finală, supremă, sublimă, a prigoanei pentru dreptatea mântuitoare.

Ar fi totuşi incomplet să nu sesizăm şi dimensiunea terestră a Fericirii, cu atât mai mult cu cât nu toţi prigoniţii pentru dreptate sunt exponenţii dreptăţii primordiale. De ce am omite, de exemplu pe cei ce, având pur şi simplu dreptate într-o pricină sau alta, suferă dizgraţia din partea celor atinşi în interesele lor? De ce am exclude – după un temeinic studiu de caz – pe cei ce au dorit să îndrepte unele inechităţi, cu sinceritate şi dezinteres, pe căi binecuvântate şi au sfârşit victime ale autorilor (sau beneficiarilor) acelor inechităţi? De ce am exclude pe cei care, realizând direcţia dementă către care se rostogoleşte contemporaneitatea, încearcă azi să spună adevărul, să tragă un semnal de alarmă – şi sfârşesc prin a fi ridiculizaţi, marginalizaţi, eliminaţi?

Dreptul, ca exponent al dreptăţii este un om de multe nuanţe, dar de o singură culoare, complex în judecăţi şi pozitiv în sentimente, dar mai ales încrezător în victoria binelui. Prin această ultimă trăsătură are ceva ingenuu, ceva ce se mai întâlneşte numai la cel sărac cu duhul (care, prin nevinovăţie, se situează în dreptatea edenică). Sau dacă nu ingenuu, ceva ireductibil, ceva ajuns la maxima simplitate, diamantin, analog stării esenţiale enunţate de Fericirea întâi. Prin asemănarea aceasta, cel prigonit pentru dreptate şi cel sărac cu duhul se alătură: a lor este Împărăţia Cerurilor.