Bad John si badea Ion

Bogăţia de nuanţe a limbii române poate salva formula „mântuirea neamului”.

Se spune că, aflat în redacţia ziarului Timpul, Mihai Eminescu ar fi văzut dorobanţii care se întorceau de pe câmpul de luptă din Bulgaria, unde se purtase Războiul de independenţă, unii fără un picior, alţii fără o mână, zdrenţuiţi, prăfuiţi; atunci ar fi exclamat că pentru aceşti nenorociţi, dar şi pentru cei care au căzut pe câmpul de luptă, avem datoria, noi toţi, să ridicăm o catedrală a mântuirii neamului, pentru a înlocui aceste jertfe de vieţi omeneşti. (Meritul pentru descoperirea şi evocarea scenei de mai sus îi revine academicianului Tudor Nedelcea - vezi Ziarul Lumina, 15 ianuarie 2010). Preschimbată în proiect (amânat sine die) de patriarhul Miron Cristea şi continuată (fără succes) de patriarhul Teoctist Arăpaşu, dorinţa poetului naţional începe în sfârşit să prindă contur, după 130 de ani şi după alte milioane de jertfe omeneşti.

Advertisement
Bioveliss Tabs
Verificați cum să pierdeți în greutate
https://bioveliss-tabs.com/ro/

Odată cu ideea construirii catedralei, a fost preluată şi promovată intensiv formula „mântuirea neamului”, o imagine poetică după unii, patriotardă după alţii, dar în orice caz suspectă din punct de vedere dogmatic. Orice gândire logică, nu obligatoriu teo-logică, admite cu greu că un neam, cât ar fi el de românesc, se va mântui in corpore, cel puţin în sensul duhovnicesc al termenului. Bogăţia de nuanţe a limbii române poate salva totuşi formula „mântuirea neamului”: folosită cu sensul de „distrugere, sfârşit, moarte” mântuirea neamului devine în fine plauzibilă, câtă vreme avorturile sunt mai numeroase decât naşterile, iar tinerii pleacă pe capete încotro văd cu ochii, numai să scape de o ţară în care nu li se deschid decât fundături.

Hristos nu sortează destinele omeneşti pe criterii naţionale. La judecată nu-l va întâmpina pe conaţionalul nostru cu un zâmbet plin de recunoştinţă şi cu oferta măgulitoare: „Bade Ioane, mânca-te-ar raiul!” doar pentru că s-a născut între Carpaţi; nici nu-l va expedia pe ne-român rostindu-i drept în faţă cuvintele „Bad John, go to hell!” doar pentru că nu cunoaşte Mioriţa. În ecuaţia mântuirii familia, prietenii, confesiunea, profesia şi naţionalitatea (ordinea nu este întâmplătoare) ocupă roluri importante, dar niciodată decisive. În faţa lui Hristos aerele naţionaliste şi efuziunile patriotice nu ajută defel, căci în Hristos „nu mai este elin şi iudeu, [...] barbar, scit, ci toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11). Binele şi răul nu au conotaţii etnice şi numai opţiunea personală face diferenţa între mântuiţi şi osândiţi: „Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului” (Romani 2, 9), „dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului” (Romani 2, 10). Dacă poporul român i-ar fi fost contemporan Apostolului, credeţi că acesta şi-ar fi nuanţat cumva discursul?

Nu ar strica să amintesc în treacăt că tocmai naţionalismul preoţilor şi al fariseilor evrei l-a ucis pe Iisus. După Sfântul Evanghelist Ioan sentinţa finală a arhiereului Caiafa a fost: „mai de folos este să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (11, 50). Dumnezeu nu e mai degrabă român decât rus, englez, american sau chinez. Cum în cuprinsul acestui neam „drept-măritor” vieţuiesc nu doar sfinţi, ci şi lichele, escroci, trădători, hulitori, asocierea până la identificare a Bisericii cu poporul român frizează prostul gust şi erezia. Se înţelege, nimeni nu ne împiedică să ne rugăm pentru curvele şi tâlharii zilelor noastre, dar Scriptura ne arată că numai o desfrânată I-a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimile pocăinţei şi că numai un tâlhar a găsit puterea de a-I adresa o vorbă bună în plină agonie. Cât de mult a iubit Dumnezeu poporul ales şi tot nu l-a silit să intre de-a valma în rai; să procedeze altfel cu noi doar pentru că suntem români din tată-n fiu?

Bănuiesc că în Împărăţia lui Dumnezeu albii fac casă bună şi cu negrii şi cu galbenii, dar nu pentru că au aparţinut unui continent sau unei naţii, ci doar pentru că L-au urmat pe Hristos. În acest timp iadul se împarte între toate cetăţeniile lumii.

Advertisement
http://neofossen.com/ro/

Catedrala? Un ideal pe cale de a se împlini şi o necesitate practică. „Mântuirea neamului?” O formulă neinspirată, o utopie, un eşec dogmatic.