Lautarii cizmari si viticultorii jurnalisti

Lăutarii cizmari ne cântă şi ne pun pingele, iar viticultorii jurnalişti se întrec cu frenezie analfabetică să ne îmbete cu poşircile lor...

Lăutarii cizmari cântă în cel mai „frumos” stil urechisto-logistic (pardon pentru sinecdocă!) şi pun pingele la pantofii de lac ai proptitorilor lor, netezindu-le neşlefuiţilor mintali căile pe care calcă paşii lor de brute integrate amplu într-un balamuc balzacian socio-politico-euro-americano-indescriptibil. Lăutarii cizmari, în mod involuntar, ne introduc în atmosfera lugubră a unei Europe pe cale de dispariţie, Europa culturii, în favoarea Europei „civilizate”. Aşa cum arăta şi Petre Ţuţea în fabulosul său eseu despre personalitatea lui Mircea Eliade, după Renaştere, Europa a murit tocmai atunci când a ieşit din cultura medievală creştină şi a intrat în era civilizaţiei burgheze, adică atunci când a păşit spre maşinism (La Mettrie). Parafrazând şi sintetizând putem afirma că prin trecerea de la cultură la civilizaţie intri în fabulaţie.

Lăutarii cizmari şi de-venirea

Una dintre cântările atroce ale lăutarilor cizmari care ne arată cum trebuie să defilăm pe noile imnuri un(i)o-europeniste are un conţinut liric al destrucţiei ontologice: nu mai trebuie să fim ceea ce eram, trebuie să fim ceea ce trebuie să devenim şi devenim ceea ce nu trebuia să fim. Ţuţea ne arată foarte clar că a deveni înseamnă a muri, a te zbate, cum spune el, între durată şi moarte. De-venirea (opusul venirii — venirea nu poate fi realizată decât către Singurul Liman) este forma cea mai subtilă a lui non-esse, a nefiinţei, în timp ce esse — fiinţa, care este prin raportare la divin, nu mai are nevoie de devenire ci de revelaţie. Mai concret, există lăutari cizmari care ne cântă la sex-afon în stil hegelian şi ne „demonstrează”, chipurile, cum ne trage (vai, Doamne!) statutul nostru de naţie ortodoxă îndărătul istoriei (scuzaţi, poate vreţi să spuneţi isteriei, nu istoriei!); şi cum trebuie să învăţăm „civilizaţia” de la marii mahări ai fostelor imperii (britanic, german, franţuz, olanduz — scuzaţi, olandez şi lalelo-fil!) şi asta, culmea, acum, pe fondul amplelor interogaţii asupra rostului acestui imperiu caşalotic al Uniunii Europene şi al îndoielii chiar asupra puterii biletului de hârtie numit ... Euro (interesantă şi abrevierea eu-ro, adică, eu din România).

Viticultorii jurnalişti şi noul sport naţional

Viticultorii jurnalişti , altă specie pe cale de apariţie (iar, pardon, bonjour de sinecdocă!), se întrec cu mare frenezie analfabetică să ne îmbete cu poşircile lor de doi bobi de strugure şi restul apă (evident, de ploaie) îmbuteliate în forme nereuşite, cu pretenţie de a conţine fondurile. Ca şi lăutarii cizmari, această nouă specie care practică sportul „naţional” numit datul cu părerea şi în care proba cea mai cumplită este aruncatul cu vorba, ca şi săritura peste firesc, se introduce în discuţie exact ... când îi cheamă mama lor acasă, adică atunci când nuca şi peretele alcătuiesc cea mai strălucită (anti)estetică postmodernistă. Viticultorul jurnalist este un ins (nu persoană!) de viţă nobilă, nu producătoare (sic!), a cărui zeamă pretinde că nu se tasează. El este specialist în tot soiul (sau în toate soiurile?!) de probleme. Viticultorul jurnalist pretinde — parafrazând un dicton celebru: mai catolic decât papa —, că este mai ortodox decât ierarhia, că (vezi, Doamne!), astfel, tocmai el, care nu are nici minimala cultură ecclesiastică, care nu vine la biserică pentru că „ştie el ce face popii...”, care pentru că babacul a fost prieten de table cu directorul liceului a trecut la limba şi literatura română cu brio(şe), care face din stupizenia sa nonşalantă un titlu de glorie pentru că — nu-i aşa? —, este fashion, cool, este politically corectness, tocmai el are dreptul de-mento-cratic de a judeca preoţii, uite aşa, pe toţi, fără excepţie. Pentru noul tip de viticultor jurnalist rigoarea este o chestiune de moft, de spleen. El nu vrea Catedrala Neamului pentru că aşa e cool, dar nu ştie nimic din zbaterile şi insomniile primului Patriarh al României, însă viticultorul jurnalist face elogiul artei gotice concretizată în magnificile catedrale ale neamurilor europene simandicoase pentru care românii sunt buni numai ca gunoieri, căpşunari şi pe alocuri medici secundari. Viticultorul jurnalist minimalizează în mod bruxellian sacrificiul preoţilor de la Aiud, Gherla, Sighet şi Piteşti, pentru că — nu-i aşa?! —, cine ştie ce neconformisme politice globale mai poate scoate la iveală un posibil (adevărat, nu trucat) proces al măcelului comunist (căci numai noi suntem o second-hand country care nu are voie să-şi judece istoria). Acestor amatori cu pretenţii de www-makeri (i.e. wild-word-wave-makeri — făcători de valuri de cuvinte sălbatice) care se pricep la toate şi la nimic în egală (lipsă de) măsură le recomand să citească: Simion Mehedinţi-Soveja, Creştinismul românesc, adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român; G.I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român; Petre Ţuţea, Mircea Eliade. Iar după aceea să facă măcar un master în jurnalism la Universitatea din Bucureşti (la zi şi nu la forma de învăţământ hai că plăteşte tata să devină VIP-ă fata!)

Advertisement
http://neofossen.com/ro/

Vă crede cineva?

Recent, pe un site căruia nu vreau să-i fac reclamă mascată, fie şi prin naivitate furioasă, sau mânie sfântă, asemenea lui Moise care coborând de pe Sinai le-a spart iudeilor în cap tablele Legii pentru că ei se cantonau în magic (Baal) în loc să aştepte realul mistic să coboare revelator la ei, de la Dumnezeul cel Viu, viticultorii jurnalişti şi lăutarii cizmari transmiteau „rezultatele” unui pretins sondaj de opinie (socio-anti-logic!) despre „Cât de importantă este religia pentru români?” ... Retoricul lugubru şi indicibil al sintagmei este evident, dar rezultatele erau „înspăimântătoare”, cu atât mai mult cu cât orice tangenţă cu matematica era fantasmagorică: după ce se afirma că 80% dintre români, indiferent de confesiunea de care aparţin (culmea!), se concluziona că numai 36% la sută dintre români considerau religia importantă în viaţa lor (sic!)... Contradicţie în termeni? Nu, prosti-paţie pură!... Nu se menţiona nimic acolo despre marja de eroare, grupul ţintă al sondajului, respondenţi împărţiţi pe categorii de sex, vârstă şi confesiuni. Mai mult chiar, ca într-un etern tangaj al acestei indescriptibile politically corectness, se afirma (după 11 septembrie american însângerat?!...) că musulmanii sunt cei mai religioşi şi că musulmanii din România sunt cei mai toleranţi. Vă crede cineva? Mai puneţi mâna pe manualul de probabilităţi şi statistică din clasa a XII-a, stimaţi amatori ai derizoriului! Cercetarea sociologică mai presupune şi studii statistice riguroase. Cât despre Ortodoxie, mon-cher-ilor, ea este mai mult decât o simplă confesiune; este Confesiunea prin excelenţă şi spaţiul de revelare a Adevărului mistic. Aşadar, Ortodoxia este mai mult decât o simplă religie, este o stare ontologică asumată!... Deci nu poate fi cuantificată atât de sinistru de către savantlâcuri mascate!

Dragi viticultori jurnalişti şi cinstiţi menestreli cizmari, trebuie să ştiţi că dacă brutarii vor mai continua să facă politică în loc de pâine, cizmarii artă în loc de pingele, lăcătuşii şi minerii ordine în loc de sinecuri parlamentare, ciobanii să fie eu-ro-parlamentari în loc să facă brânză (că „de brânză” o cam faceţi cu to(n)ţii!), atunci vom ajunge la Cucumis Melo (numele latinesc al smeritului pepene!) şi dacă vă veţi rata cariera de jurnalişti veţi deveni din căpşunarii Europei, lubeniţari de prestigiu în Kazahstan.