Libertatea de a ne vedea asa cum suntem

A fi liber nu înseamnă a face o alegere, ci a dobândi prin alegeri repetate drumul spre Dumnezeu.

Propria persoană, cu gândurile, faptele şi alegerile ei de zi cu zi, constituie misterul de la care ne cuprindem şi ne înţelegem devenirea, fără ca aceasta să însemne că am înţeles totul până la capăt, şi fără ca o iotă să dispară din sensurile drumului care o construim.

Liberi pe drum

De-a lungul acestui drum, constituit din atât de multe stări succesive, imposibil de înţeles chiar făcând apel la semantica sofisticată a puterii de expresie de care dispunem, libertatea de a ne dirija către Dumnezeu presupune, mai întâi, interogarea motivului pentru care suntem prezenţi în această lume. Trăim şi înaintăm într-o lume căreia nu-i înţelegem menirea, pentru că nu ne-am asumat responsabilitatea de a ne analiza destinaţia. A ne gândi, astfel, pe noi înşine, înseamnă a avea deschişi ochii minţii, pentru a ne vedea aşa cum suntem. Iar noi suntem acum ceea ce am avut dintotdeauna: libertatea de a fi; iar mâine vom fi condiţionaţi, înainte de toate, de această libertate de care dispunem şi căreia nu-i înţelegem deplin articulaţiile în propria noastră viaţă. De altfel, în relaţia noastră cu lumea, această libertate de a fi se prelungeşte în chiar libertatea de a ne asuma ca prezenţe fecunde, responsabile de rolul nostru de oameni. Cu cât ne apropiem de perfecţiunea la care suntem chemaţi, cu atât libertatea de a cuprinde această chemare punctează şi întăreşte reflexul condiţiei noastre de fiinţe continuu perfectibile, chemate la asemănarea cu Dumnezeu. Fiecare clipă se poate transforma astfel, într-o deplină stare de libertate, de-a lungul căreia ceea ce ne defineşte plenar condiţia este, înainte de toate, faptul de a iubi necondiţionat. Privind în urmă, pentru a analiza ceea ce am ales, neîncetând să punem în discuţie starea în care ne găsim, putem afla ce-am devenit, ce putem face, care ne sunt limitele şi în ce măsură am articulat iubirea, de-a lungul acestui parcurs. În cazul în care rămânem sinceri în dialogul cu noi înşine, fără a ne găsi justificări, nu putem vedea această unică realitate cuprinzătoare care este iubirea decât în libertate, ca expresie absolută a unui mister care nu încetează să ne transfigureze nici măcar preţ de o clipă.

Liberi în căutări, trăiri şi iertare

Suntem obligaţi să recunoaştem că timpul efemerei noastre prezenţe presupune pregătire şi angoase, împliniri şi decepţii, linişte şi teroare, toate concentrate într-un elan, într-un arc de sensuri care trec dincolo de propria noastră înţelegere. Le trăim, pe toate la un loc, adesea dominaţi de sentimentul că suntem mereu liberi în spirit, însă niciodată stăpânii propriei noastre libertăţi. Ideea că suntem continuu condiţionaţi de ceva sau cineva, constituie ea însăşi o stare de angoasă, pe care omul o trăieşte cu incapacitatea de a o defini. Aceasta este, de fapt, condiţia omului lumii.

În acest periplu de căutări şi trăiri, Căutătorul în Hristos trăieşte, totuşi, cu certitudinea că singura libertate de care dispune cu adevărat, în afara condiţionărilor de tot felul, este aceea de a fi liber în drumul spre Dumnezeu. Aceasta este libertatea ca dar, ca imagine, ca ţintă veşnic de atins, ca mister, ca total inexprimabil. El nu o simte doar ca pe o libertate absolută, ci chiar ca înclinare naturală a fiinţei gânditoare, expresie a misterului care-o pecetluieşte în drumul către propria-şi găsire, către recuperarea sensurilor rătăcite pentru a învăţa iubirea şi, prin ea, procesul profund al iertării. Libertatea este, astfel, înainte de a gândi la toate posibilităţile de înaintare ale fiinţei, capacitatea ei de depăşire a aparentelor contradicţii ale existenţei cotidiene, motivul care împinge orice om, cu adevărat conştient de sine, să gândească la „nelimitarea” pe care o poartă continuu pe drumul căutărilor sale în Hristos.

Liberi în ordinea binelui

Omul experimentează „o stare de sens” în toate cele pe care le trăieşte, aşteptând continuu confirmarea că fiecare situare pe care a atins-o este doar pasageră, că încă nu a reuşit să recupereze din toate cele pe care le trăieşte misterul care-i scapă. Cu alte cuvinte, că nu există situare definitivă, semn că drumul continuă şi că lucrarea fiinţei este în reaşezare neîncetată de sensuri. În această ordine, căreia-i cunoaşte doar superficial sinuozităţile, omul trăieşte cu impresia că-şi înţelege locul doar în cazul în care dorinţele şi visele-i sunt împlinite. Pentru că nu se întâmplă mereu aşa cum o voieşte, şi pentru că piedici dintre cele mai diverse se ivesc la tot pasul, acest om trăieşte cu impresia unei libertăţi ciuntite. De fapt, pe acest drum de stări pasagere, de identificări lipsite de identitate, de goluri şi necunoscute, omul devine incapabil să mai înţeleagă că „a trăi în chip autentic” nu presupune instalarea într-o situare coincizând cu ideea de siguranţă, ci înainte de toate, dobândirea treptată a capacităţii de a alege în consens cu profunzimile ascunse ale vieţii sale, cu condiţia ca ea să fie trăită în Hristos. Este vorba de căutarea unei prospeţimi continue, doar alegând în ordinea binelui, a fiinţei care-şi recunoaşte întemeierea într-un act liber de voinţă, adică în voinţa liberă a lui Dumnezeu de a o vedea venind la existenţă.

Liberi în iubire

Admiţând o întemeiere a propriei sale vieţi într-un act de voinţă iubitoare şi nu într-o întâmplare, o origine către care, îndreptându-se, va reuşi să descopere gustul profund al libertăţii înscrisă în chiar propriile sale gânduri, omul devine capabil să cuprindă, începând de aici, pentru veşnicie, starea de iubire, cu tot angrenajul de sensuri pe care aceasta-l creează în fiinţa umană. În trăirea acestei stări, teroarea timpului nu mai are nici o semnificaţie, căci totul se reduce la a respira în ritmul fără cadenţă al unei lumi pe care n-o cunoaştem decât fulgurant, o lume situată la frontiera unde sfârşeşte refuzul pentru spaţiul care a uitat libertatea de a iubi. Suntem, astfel, cu adevărat capabili şi, deci, liberi a recunoaşte spaţiul iubirii şi, prin el, al iertării, într-un teritoriu care nu-i mai acordă nici o valoare. Regăsindu-l, prilejuim întâlnirea cu ceva care constituie profunzimea însăşi a libertăţii: libertatea de a fi liberi în iubirea care atinge o astfel de lume. Este vorba despre spaţiul unui timp fecund care-şi rosteşte menirea prin raportare la Iubirea absolută. Este, în acelaşi timp, şi frecvenţa cu care măsurăm intensitatea propriei noastre capacităţi de a fi liberi. Căci a fi liber nu înseamnă a face o alegere, ci a dobândi prin alegeri repetate, mereu în ordinea fiinţei care se caută pe sine şi, prin căutări, drumul spre Dumnezeu, puterea de a cuprinde coerenţa interioară a ceea ce, de la sine, creatura poate fi. A fi liber înseamnă, astfel, a cunoaşte absoluta putere a celui care ştie să accepte fără a fi vreodată înfrânt.