Scoala parintilor

Puţini oameni sunt fericiţi; atâţi câţi merită.

Cu ceva timp în urmă, o prietenă atentă la lucruri mici şi fine, mi-a dăruit textul de mai jos, scrisoarea pe care Alexandru Vlahuţă a scris-o fiicei sale Margareta, când aceasta a împlinit şaptesprezece ani. Zilele trecute am regăsit hârtia într-o carte pe care o căutam în bibliotecă.

Părinţi de fii risipitori?

Problema relaţiilor dintre părinţi şi copii este complexă, de permanentă actualitate şi mare profunzime. Şi, în mod special, de această profunzime suntem datori - şi-ar trebui să fim şi capabili – noi, părinţii.

Orice părinte îşi doreşte tot ce-i mai bun pentru copilul său şi nu de puţine ori, din exces de dragoste, greşeşte. Ni se pare firesc să dăm totul copiilor: timp, bani, educaţie, sănătatea noastră uneori, crezând că darurile – care de multe ori devin sacrificii – vor fi spre “binele” lor. Şi, de cele mai multe ori, greşim. Constatăm că eforturile noastre par pentru ei lucruri normale, cu care am fi datori. Sau gusturile noastre sunt învechite şi mentalităţile depăşite?

Dar noi, părinţii, ştim oare unde trebuie să ne oprim? Mai gândim că unui copil nu trebuie să-i dai totul, ci numai ceea ce-i este de folos? Cele mai multe urări făcute copiilor, dincolo de sănătate, se leagă de noroc şi bani. Şi mai e ceva: când îl trimitem undeva, îndemnul nostru sună cam aşa: “vezi şi tu, descurcă-te!”, vorbele acestea implicând de multe ori şi acceptul nostru tacit la mici compromisuri. Câţi dintre noi îşi mai îndeamnă copilul, la plecarea de-acasă, să-şi facă semnul sfintei cruci, iar în pragul unei încercări, să se roage, să-l lumineze Dumnezeu cu gândul cel bun? Şi-apoi ne trezim, dureros, mame sau taţi de fii şi fiice risipitoare, aşteptându-le întoarcerea!

Exerciţiu pentru acasă

De-aici şi nevoia şcolirii părinţilor. Scrisoarea pe care v-o propun lecturării e o lecţie, în primul rând pentru noi, cei care în goana de-a strânge pentru copiii noştri, ajungem să ne risipim pe noi şi să pierdem esenţialul: zestrea sufletească, cinstea, corectitudinea, dragostea de Dumnezeu şi, mai ales, durerea, ca tainic sfătuitor; mai acceptă astăzi părinţii ideea de necesară suferinţă a copilului ca metodă de îndreptare? Citiţi-o cu răbdare şi multă atenţie şi veţi descoperi singuri frumuseţea şi consistenţa învăţămintelor, dar şi tonul duios-cald pe care sunt rostite, la o aniversare, atâtea adevăruri adânci. Şi-apoi, ca un exerciţiu, încercaţi să scrieţi şi voi una pentru propriul copil, dar nu oricum, ci ca pe un testament de suflet ce-i va rămâne peste ani pentru a-i aminti ... calea.
Şi păstraţi-o pentru a i-o dărui la proxima aniversare!


“Fii bună ca să poţi fi fericită!”

“Să trăieşti, Mimilica dragă, să fii bună, pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea, de! Norocul şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine înfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea asta e operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi....Atâţi câţi merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se-ngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătura şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări ca să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!...” Dar, mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,
A. Vlahuţă

Când ai împlinit şaptesprezece ani. “