Ce va sa zica "Asternutul picioarelor"

„Așternutul picioarelor”: o apariție destul de frecventă în imnografia bizantină, care însă nu face obiectul studiilor biblice sau patristice.

Despre tronul pe care șade Dumnezeul lui Israel, slăvit de heruvimi și serafimi, și de miriade de puteri îngerești, știm câte ceva. Știm în orice caz—sau ar trebui să știm—că aceasta este una dintre cele mai timpurii și grăitoare afirmații hristologice. Mai limpede spus, primii creștini își exprimau credința în dumnezeirea lui Iisus Hristos scriind, cântând și propovăduind că Hristos Cel Răstignit și Înviat șade pe tronul rezervat exclusiv lui Dumnezeu. Așadar, lucrurile sunt cât de cât limpezi în privința tronului. Dar „așternutul picioarelor”?!

Aşternutul şi Crucea

Iată câteva versuri culese din imnurile cântate la diferitele praznice ale Crucii:

Ca Psalmisul acum vedem așternutul unde au stătut picioarele Tale cele preacurate, Stăpâne, astăzi înălțând cu bună credință cinstită Crucea Ta … (Înălțarea Crucii -14 septembrie, Vecernia Mică, stihiră la Doamne strigat-am);

David psalmistul strigând a poruncit ca așternutului picioarelor Tale să se închine: Cinstitei Crucii Tale, Hristoase Dumnezeule astăzi păcătoșii ne închinăm (Înălțarea Crucii -14 septembrie, Vecernia Mare, stihoavnă la Slavă … Și acum…);

Astăzi cu adevărat plinitu-s-a cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David: că iată arătat ne închinăm așternutului preacuratelor Tale picioare . . . (Înălțarea Crucii -14 septembrie, Vecernia Mare, stihiră la Litie);

Astăzi cuvintele proorocului s-au împlinit: că iată închinămu-ne în locul unde au stătut picioarele Tale, Doamne (Duminica a Treia din Postul Mare: Canonul, Sedealna Crucii);

Cuvintele psalmistului s-au împlinit: că iată închinămu-ne așternutului preacuratelor Tale picioare, atotțiitorului Doamne: Crucii Tale celei preacinstite, Lemnului celui întreit-sfânt (Duminica a Treia din Postul Mare: Canonul, Cântarea VI, stihira 4).

Referința scripturistică a imnurilor de mai sus sunt Psalmul 98, 5 („Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este”) și Psalmul 131, 7 („Intra-vom în locaşurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui"). Se face echivalarea, implicit, între Crucea Mântuitorului, în fața căreia credincioșii se închină și fac metanii, și „așternutul picioarelor” de care vorbesc Psalmii.

Chivotul şi Maica Domnului

Să ne lămurim întâi în privința cuvântului: „așternutul”, în grecește hypopodion, este o piesă de mobilier atașată tronului, anume un fel de suport pe care odihnesc picioarele regelui.

Dar în ce fel poate Crucea să fie „așternutul picioarelor”? Pentru a răspunde, trebuie să mai introducem în ecuație un termen: chivotul legământului și, deasupra sa, „capacul ispăşirii” (Cornilescu) sau „ispășitorul” (Anania):

Iar în chivot să pui legea, pe care Ți-o voi da. Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Și heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac … Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel (Ieș 25, 16-20.22).

Începând cu generația Sinaiului și până la invazia babiloniană din 586 î.e.n., chivotul a constituit obiectul cel mai sacru al poporului Israel. Era, esențialmente, o cutie în care se găseau tablele cu poruncile primite de Moise (să ne amintim că o numim pe Maica Domnului „chivotul cel viu”: precum odinioară chivotul adăpostea cuvintele Legii primite pe Sinai, așa Maica Domnului adăpostește pe însuși Cuvântul lui Dumnezeu!)

Locul supremei teofanii

Să ne întoarcem însă la chivot și la „ispășitor”. Pe lângă funcția sa de receptacol sacru, chivotul mai avea un înțeles simbolic, care ține de modul în care Biblia îl înfățișează pe Dumnezeul lui Israel: Dumnezeu „împărățește” (Ps 92, 1), înveșmântat „în strălucire și mare podoabă” (Ps 103, 2), pe un tron înalt, în Sfânta Sfintelor, partea ascunsă și inaccesibilă a templului (Isa 6, 1), între sau deasupra heruvimilor (Ps 79, 1; 98,1). Aceste detalii nu sunt deloc inedite, firește, ci se găsesc la multe civilizații antice din zona Orientului Apropiat. Diferența majoră, însă, o constituie faptul că, deși Domnul Se pogoară în chipul unui stâlp de foc și Se arată lui Moise, Legea interzice orice reprezentare a teofaniei. Ce se poate vedea în Sfânta sfintelor (loc, oricum, ferit de priviri), este, ca și pe Sinai, locul unde se arată Dumnezeul lui Israel (Ieș 24, 10). Acesta este, simbolic, locul în care Domnul tronează între heruvimi: capacul de deasupra chivotului, „ispășitorul”. Iar orice tron are, firește, un „așternut al picioarelor”, locul pe care odihnesc picioarele monarhului. În cazul de față, chivotul!

Înțelegem astfel de ce, în multe texte biblice (despre care vom vorbi cu siguranță în alt eseu) chivotul este echivalent cu prezența lui Dumnezeu. Înțelegem mai cu seamă greutatea afirmațiilor din imnografia Bisericii: Crucea căreia ne închinăm este „așternutul picioarelor” Lui, chivotul, locul supremei teofanii. Asemenea lui Moise, care „când a intrat în cortul adunării, ca să grăiască cu Domnul, a auzit un glas, care-i grăia de sus de pe chivotul legii, dintre cei doi heruvimi” (Num 7, 89) primim și noi descoperirea chipului lui Dumnezeu: chipul Dumnezeului Care „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi … S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte—şi încă moarte pe cruce” (Fil 2, 7-8).