Jurnal de tabara (III)

Un colţ de rai este cu siguranţă şi aici, la Maliuc...

Miercuri, 6 iulie 2011 (continuare)

Facem o mică întrecere între bărci, Ştefan găsindu-şi răgazul să ia apă în căuşul palmei şi stropindu-i pe ceilalţi să le cânte troparul de la Sfeştanie: “Mântuieşte Doamne poporul tău…”, ceea ce stârneşte imediat un val de râsete zgomotoase.

Iordanul românesc

Dar ce dor ne este de adevărata mântuire a neamului nostru; şi atunci apa Dunării începe să semene cu un soi de Iordan românesc! Iar asta ne-o revelează un copil?!... De ce, oare, Doamne, mi se pare firesc?!... Poate pentru că odinioară un Alt Copil ne-a revelat taina marilor Ape pe deasupra cărora ştia să se dumnezeiesc-arate prin plutire!... Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor… Haideţi să-l întrebăm pe marinarul şi pescarul (de oameni?!) Petru de ce s-a scufundat, o clipă, prin neîncredere!... Cine l-a scos pe Petru la liman şi prin el pe noi? Întrebarea asta mi se pare o tautologie ontologică. Cred că numai un apostol al antropologiei creştine româneşti, Petre Ţuţea, ne-ar putea formula un răspuns coerent la această problemă.

La întoarcere toată lumea afişează o încântare deosebită pe chipuri. Ieşirea a fost realmente superbă, de-a dreptul fabuloasă. Un lucru îmi apare acum foarte limpede: conceptul de “colţ de rai” nu trebuie asociat numai cu atmosfera montană legată de transhumanţa din mitul fondator al Mioriţei — un colţ de rai este cu siguranţă şi aici, la Maliuc. Ah, Doamne, mitologia acvatică a lui Eliade!...

După masa de prânz cobor la ponton pentru a-i întâmpina pe Sebastian şi Anişoara Ştefănucă. Sebastian a urmat doctoratul tot sub îndrumarea domnului Profesor Gheorghiţă Geană. Este căsătorit de curând cu Anişoara, muzeograf la Galaţi, şi aş putea afirma că alcătuiesc o familie de antropologi. Anişoara este cercetătoare a obiceiurilor comunităţilor din zonele de graniţă. În prezent desfăşoară o cercetare pe zonele de graniţă cu Ucraina. Anişoara promite să ne prezinte două filme legate de riturile de trecere, realizate anul trecut cu mijloace proprii. Fixăm prezentarea lui Sebastian pentru joi dimineaţă şi vizionarea filmelor făcute de Anişoara pentru joi, după cină.

Mai-greu-explicabilul...

Pe la 20.30 un grup de studenţi de la Arte Plastice din Bucureşti şi de la Iaşi, coordonat de Andrei Muşat, ne prezintă un eseu despre icoana bizantină de-a lungul timpului în arta europeană.

Băieţii au venit realmente dotaţi cu tot soiul de aparate pentru video-proiecţie, de la laptop şi boxe la video-proiectorul BENQ de bună calitate. Cred că va trebui să facem şi noi rost de aşa ceva pentru Ligă. Pentru prezentarea rezultatelor acestui proiect este absolut necesară achiziţionarea unor instrumente moderne. Altminteri nu putem merge mai departe. Asta nu este, desigur, cădere în tehnicism!...

Andrei face o comparaţie între Ortodoxie şi Catolicism prin perspectiva icoanei. La un moment dat foloseşte o expresie excepţională: mai-greu-explicabilul; nu ştiu dacă termenul îi aparţine, dar oricum şi l-a asumat foarte interesant în intenţia de a dezvălui dificultatea cuprinderii Arhe-Chipului în materie (elementele concrete ale icoanei: lemnul, vopseaua, foiţa etc.) O remarcă bine-venită este aceea că, de fapt, artistul iconar ar trebui să înţeleagă mai degrabă modul în care prin icoană se poate caracteriza un fenomen din sfera sacrului. Odată înţeleasă această dimensiune, iconarul devine cu adevărat un mesager al sacrului revelat, cu alte cuvinte un instrument al revelaţiei divine continue; mai bine-zis prin iconar se materializează în icoană caracterul dinamic al Sfintei Tradiţii. Iconarul devine şi el o scânteie de lumină din harul lui Dumnezeu, lucrător, sau se poate spune că devine şi iconarul un instrument al Sfântului Duh, un truditor care prin lucrarea sa ne cuminecă o frântură de cer.

Şi Andrei ne prezintă printr-o anamneză stilistică, printr-o perspectivă comparativă, cum forma, sau mai bine-zis ieşirea din formă, transcenderea voluptăţii din umanismul renascentist în geometrizare, care ascunde Arhe-Chipul, transformă individul în persoană, adică mijloc purtător al Chipului lui Dumnezeu — Hristos. Reţin, la Andrei, această sintagmă: orice fenomen poate fi analizat prin stil.

Două icoane, două culturi

Urmează Radu Lazăr, de la artă murală, a cărui prezentare este o explozie de entuziasm. Îmi place gesticulaţia lui şi patima cu care descrie şi ne explică perspectiva sa asupra icoanei. Un tip cu nerv, dar nu nervos, un tip ferm, dar nu obraznic, cu o privire pătrunzătoare şi care iradiază siguranţa expunerii. Este asistent universitar. Începe convingător: realitatea poate fi înţeleasă teologic, nu numai strict raţional. Subscriu la ideea sa. Însă cu siguranţă, pentru o înţelegere teologică asupra realităţii este nevoie de multă educaţie, este nevoie de multă răbdare şi de o angrenare plenară în spaţiul sacru al Bisericii militante, nu numai al Bisericii mistice. Stadiul ultim al cunoaşterii realităţii pe cale teologică este tot varianta apofatică, nu cea catafatică, dar apofatismul social este foarte greu de dezvoltat în contextul contemporan. Simplul fapt că marea majoritate a credincioşilor aleg kitsch-ul în locul autenticului denotă că suntem încă deoparte de acest deziderat sacru al cunoaşterii realităţii pe cale teologică, fie şi numai în cunoaşterea pe calea cuprinderii adevărului din iconografie.

Radu se foloseşte de momentul epifanic al Botezului Domnului, ilustrat comparativ printr-o icoană bine aleasă, de la Sinai, şi o alta în varianta lui Giotto. Pentru cele două poziţii analitic stilistice icoanele sunt foarte bine alese; mai bine-zis sunt foarte expresive pentru a susţine comentariile comparative asupra celor două tendinţe: geometrizarea integratoare care defocalizează carnea şi iradiază spiritul, din icoana de la Sinai, pe de o parte, dar şi liniile ample care încep să marcheze neo-umanismul, revenirea anticismului elin prin voluptate, din varianta lui Giotto, pe de altă parte. Radu susţine printr-o exegeză prin cheie ortoliniară cruciformă, verticalitatea spiritului exprimată de icoana de la Sinai şi orizontalitatea umanului transmisă de versiunea Giotto. Asta este trăsătura emblematică a celor două dimensiuni ale civilizaţiei şi culturii europene creştine, cea răsăriteană, ortodoxă, şi cea apuseană, catolico-protestantă. Asta nu reprezintă nicidecum o critică definitivă a spiritului artistic din icoana apuseană, ci numai o constatare asupra mutării accentului de pe spiritual pe lumesc în abordarea catolică, pentru ca ulterior, prin protestantism, încercându-se o revenire spre spiritual, icoana să fie negată definitiv, falia dintre intenţia pedagogică iniţială a iconografiei timpurii şi tendinţa de negare definitivă a oricărei reprezentări a sacrului, din neoprotestantism, să marcheze raţionalizarea teologiei şi începuturile secularizării.

« Icoana m-a învăţat că viaţa este un vis »

Ceea ce este caracteristic atât stilului bizantin cât şi umanismului, partea de decor din icoană, natura mijloceşte relaţia cu Dumnezeu, dar în icoana bizantină acest aspect este exprimat printr-o altfel de coerenţă. Oniricul, dar ca un soi de „paşaport” spre metafizic, este mai pregnant în icoana bizantină decât în cea catolică, aceasta din urmă înrădăcinând omul mai puternic în concret, marcând o direcţie spre un creştinism mai degrabă social decât mistic. Dar aici nu este vorba despre un imaginar comun, ci despre sacrul care deschide amplu alte registre cosmice. Poate aşa trebuie să înţelegem afirmaţia foarte personală a lui Radu: „Eu am înţeles prin icoană că viaţa este un vis.” Viaţa aceasta este cu siguranţă un vis de vreme ce întreaga teologie mistică a Răsăritului scoate în evidenţă necesitatea înţelegerii metafizicului, a importanţei vieţii veşnice, atât de des enunţată de către formulele prezente în rugăciunile şi liturgica răsăritene. Or, tocmai în raport cu imensitatea eternităţii din cunoaşterea apofatică, viaţa aceasta rămâne la stadiul de vis prin insuficienţa ei şi prin calitatea asimptotică a cunoaşterii.

Ierarhia se pune în evidenţă prin contraponderea verticalităţii bizantine cu orizontalitatea voluptăţii din icoana catolică. Ce să mai vorbim de statuile care întruchipează sfinţi şi a căror anatomie sugerează o depărtare de dimensiunea spirituală şi o apropiere de frumuseţea materială imediată!... În icoana de la Sinai, Hristos este evidenţiat ierarhic prin înălţimea Sa covârşitor mai mare decât a celorlalte personaje, o disproporţie intenţionată care transmite incomparabilitatea alteţei divine cu existenţa umană. Totuşi kenoza, smerenia, este ilustrată magnific prin poziţionarea lui Ioan Botezătorul mai sus decât Hristos. Iordanul este reprezentat straniu, dar totuşi atât de sugestiv: pare că el curge chiar din ceruri, ceea ce atinge ideea epifaniei. Momentul sacru este pecetluit de prezenţa discretă a îngerilor. Totul, în icoana de la Sinai, pare a transmite ideea concepţiei descrise prin formula lui Mircea Eliade: ieşirea din istorie (şi implicit, aşezarea întru eternitate). Giotto, spre deosebire, respectă proporţia naturală şi dispune personajele la acelaşi nivel al solului — ceea ce le aşează într-o orizontalitate ce sugerează socializarea, egalitatea mult prea umană dintre Hristos şi ceilalţi; aşadar personajele au o pregnanţă egală în discursul imagistic.
Radu corelează involuţia imaginii, ca mesageră a informaţiei biblice, cu evoluţia timpului. Decadenţa spiritualului în contrapondere cu afirmarea tehnologicului. Scufundarea esteticului în profan. Sugerează că, din păcate, devenim din ce în ce mai „catolici” din punctul de vedere al alegerii stilurilor iconografice în biserici; sugestivă remarcă!... Influenţele culturale nu sunt tot timpul benefice pentru că alterează puritatea mesajului sacru. Şi iar i-am dat dreptate lui Eliade, că sacrul tinde să se ascundă în profan. Detalii de individuaţie... Discuţii despre detalii estetice: transparent, translucid, opac; semnificaţia acestor detalii pentru modul de realizare a exegezei iconografice. Calitatea culorii din icoana bizantină versus multitudinea detaliilor din icoana catolică.

Arta şi habotnicia

La un moment dat prezentarea lui Radu naşte ample comentarii în sală. Intervine Părintele Anton, apoi mai mulţi studenţi. Este magnific că se nasc atâtea discuţii. Este depăşită orice aşteptare privitoare la receptivitatea publicului. Andrei se vede îndreptăţit să-i ia apărarea lui Radu, în faţa unora dintre observaţiile critice făcute de către cei de la ASCOR în special. Este cunoscută evlavia foarte ortodoxă, uneori uşor exagerată, a acestora. La vremea studenţiei manifestam şi noi acest spirit „rebel” ortodox. Oricum, în materie de artă, habotnicia nu este tocmai potrivită. Cunoaşterea corectă a iconografiei bizantine nu îndreptăţeşte niciun extremism estetic. Chiar dacă aducem critici, necesare şi bine-venite, exagerărilor din iconografia catolică, aceasta nu ne dă dreptul să construim un extremism şi aici. Până la urmă arta este artă şi atât. Cu asta nu sunt eu de acord, cu alunecarea riscantă dintr-o discuţie ştiinţifică riguroasă într-o abordare extremistă, reducţionistă şi nihilistă. Ne păstrăm ortodocşi, da, dar nu trebuie să devenim extremişti, exclusivişti, nu trebuie să respingem de facto tot ceea ce nu este ortodox.

Ulterior discuţia derivă spre sculptura sacră. Inevitabil se deschide o discuţie foarte polemică despre goticul apusean şi stilul romanic şi bizantin. Oana Nechifor, studentă la Arte în Edinburgh, vorbeşte despre frumuseţea filtrată prin uman în arta gotică. Andrei Bălan, sculptor şi fost asistent, prezintă o foarte interesantă expunere comparativă despre iconografia gotică şi sculptura lui Brâncuşi. Ne prezintă câteva lucrări ale lui Brâncuşi care sugerează izvoare de inspiraţie din statuetele gotice de pe frontispiciile catedralelor franceze. Eu îmi menţin părerea mea, exprimată şi în teza de doctorat, unde afirmam că în vreme ce goticul exprimă un asalt al cerului, stilul bizantin pare a intenţiona un act de prezervare a harului prin cupolele semisferice, prin bolţile tipice. Şi aici criticile sunt puţin dezaxate; cum rămâne cu inserţiile de gotic în ecclesiologia muşatină?!... De ce avem noi tendinţa asta de a ne considera buricul pământului? Este o explozie de orgoliu nesusţinut, nefundamentat. Oare nu sunt frumoase încadramentele ferestrelor de la Putna, de la Suceviţa, de la Moldoviţa? Nu arată arhitectura bisericească moldavă modul minunat în care s-au îmbinat bizantinul cu goticul târziu?... Pentru ce avem noi tendinţa de a neglija aceste aspecte şi a filtra totul prin prisma unui naţionalism absolut incompatibil cu tema discuţiei? Există, am impresia, un oarecare fundamentalism ortodox românesc. Nu cred că mă înşel, din păcate. Văd asta în atitudinea unor tineri uşor manipulabili. Cătălin Maier, sculptor, se arată satisfăcut de faptul că le vin în întâmpinare celor de la Arte încercând să păstrez echilibrul dezbaterii. La urma urmei ar trebui să-i apreciem pe aceşti tineri minunaţi care fac un mare serviciu Bisericii Răsăritene pentru că valorizează arta bisericească din exterior. Până la urmă ei sunt tot fiii Bisericii Răsăritene. Monopolizarea unor elemente de artă bisericească de către Teologie şi filtrarea critică a unor detalii arhitecturale prin prismă excesiv dogmatică — în sensul restrictiv al termenului! — mi se pare un demers păgubos, extrem de desuet, care riscă să arunce unele teme foarte importante într-un derizoriu mioritic.

Un Hristos “de apartament”

Se revine la pictură printr-o discuţie care se deschide în jurul personalităţii Părintelui Arsenie Boca. Este pusă la îndoială chiar ortodoxia sa, ameninţată de „erezia” picturii din biserica Drăgănescu... Vai, Doamne!... Cineva afirmă (chiar un preot, culmea!) că pictura Părintelui Arsenie ar sfida moştenirea bizantină. Riscantă şi angajantă de responsabilitate această afirmaţie. Exemplară intervenţie a lui Andrei Muşat care susţine că frumuseţea mesajului lui Dumnezeu, exprimată prin mâna meşterului iconar Arsenie Boca, face parte din imensitatea de căi prin care Dumnezeu Se revelează. Altminteri cum rămâne cu dimensiunea tainică din demersul iconic? Mi-aduc aminte, în acest context, păstrând proporţiile, de scrierile încriptate ale Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei; nu sunt foarte lizibile, nu sunt uşor de înţeles de către oricine — chiar Părintele Stăniloae descoperea în ele o formă modernă de a revaloriza isihasmul carpatin, dar sublinia şi necesitatea unor clarificări asupra terminologiei foarte alambicate a lui Ghelasie. L-am cunoscut pe acest eremit din gama ultimilor sihaştri autentici. Am beneficiat, aş spune, de reţetarul său asupra tratării cancerului prin a sa „pâine harică”. Nu am descoperit absolut nimic ne-ortodox în scrierile sale, la rigoare acestea sunt foarte interesante, dar lecturarea lor necesită o adaptare a cunoaşterii limbajului sacru. Tot aşa este şi pictura lui Arsenie Boca, o mare taină care la momentul respectiv ne va dezvălui şi cheia înţelegerii sale. Dacă este indubitabil faptul că iconografia bizantină trebuie păstrată în forma ei autentică, cât mai departe de kitsch, nu este mai puţin adevărat că trebuie să ne aplecăm cu mare grijă, dar şi cu interes, spre noile forme prin care se manifestă caracterul dinamic al Sfintei Tradiţii a Bisericii Universale. Aceasta este una dintre cheile de mare importanţă ale unei antropologii culturale creştine româneşti. Ce bine a subliniat, la un moment dat, Andrei Muşat, parafrazându-l pe maestrul Sorin Dumitrescu: „în privinţa icoanei fiecare dintre noi are, de fapt, un Hristos de apartament.” Dar ceea ce reprezintă cu adevărat iconografia bizantină se vede din modul cum este utilizată icoana de către cei convertiţi la Ortodoxie în Anglia şi în SUA. Acolo kitsch-ul este cvasi-inexistent!

Spre finalul dezbaterii observ o oarecare asemănare (o fi cea întru teologica asemănare — după chipul şi spre asemănarea?!..., o vectorialitate de direcţie spirituală care transfigurează) între formele feţei lui Hristos din icoanele alese pentru susţinerea argumentaţiei prezentării din seara aceasta şi chipurile băieţilor de la Arte. Toţi poartă barbă, plete şi sunt transfiguraţi de importanţa transmiterii cât mai coerente a adevărului cuprins în icoană. Poate nu au ales întâmplător aceste icoane; ceva în subconştientul lor le-a grăit.

Frumoasă şi foarte bogată seară!...